Posted by Laura on Friday, 14 November, 2008 @ 4:09 pm

Cum faci cand nu-ti mai gasesti cuvintele ? Cand scormonesti in micul tau vocabular limitat si-ncerci sa senzibilizezi un oarecare auditoriu, sa trezesti o reactie, cand vrei sa ordonezi in cuvinte idei si principii menite sa vanda retete de succes inca netestate?

Cum faci cand ai scris de atatea ori o idee ca ai uzat toate sinonimele si totusi ecoul randurilor tale se stinge de fiecare data, prea deveme si prea crud ?

Ma gandeam la asta, pentru ca citind la swaMp despre neincrederea oamenilor in promisiunile electorale mi-am amintit ca am incercat si eu in mai multe randuri sa schimb viziunea generala a omului de rand ( a se citi “fara vaste cunostinte si/sau diplome in stiinte politice!) asupra acestui subiect.

Si-am urecheat carcotasii nu pentru ca mi-ar fi contrazis un batran crez sau vreun prea adanc simt civic, ci pentru ca adevarul lor imi ucidea si mie speranta. Nu vroiam sa vad ca nu mai e nimic de facut. Sau ca e mai greu decat as fi crezut.

E Campanie Electorala si ca in fiecare an urmarim, din ce in ce mai plictisiti, acelasi spectacol ieftin. Aceleasi promisiuni cu termen de valabilitate care expira in ziua alegerilor, aceleasi “scenete” jucate la televizor, in parcuri si la caminele de batrani.

Aceleasi “hainute” electorale in care se imbraca tot orasul, forfota de pe la talk-show-urile de gen, aceleasi zambete cumparate parca de la acelasi magazin.

Ne-am obisnuit sa ne plangem de mila pentru ca e mult mai simplu sa te convingi ca iti este imposibil sa schimbi ceva decat sa te mobilizezi in sensul asta.

Ne meritam soarta pentru ca suntem prea slabi, prea comozi si aparent prea mici pentru un “drept la replica” care ne este, cel putin constitutional, accordat.

Suntem ca niste robotei pentru ca facem de fiecare data ceea ce am facut mereu, chiar daca nu este intotdeauna bine si ne complacem in aceasta dulce rutina pentru ca o cunoastem, pentru ca e a noastra.

Toata lumea stie ce nu e corect, cu totii suntem capabili sa dam verdictul potrivit, ne intrecem in cine numeste mai multi vinovati, scriem crezand ca o sa ne citeasca o persoana atotputernica sau macar sa ne pastram un pic de constiinta curata pentru ca macar am incercat.

Condamnam indiferenta majoritatii si faptul ca inca mai suporta atrocitati milenare dar la sfarsitul zilei randurile noastre raman… vorbe.

Tu ce faci ca sa schimbi ce nu-ti convine ? Dar zi-mi fapte, ca de de cuvinte m-am saturat…

Posted by Laura on Monday, 29 September, 2008 @ 3:24 pm

… si “made in Romania” – vorba latinului ! Intr-o Romanie prea mica sa o gaseasca unii pe harta, dar indeajuns de incapatoare pentru politicianul de rand - din coltul strazii, pentru cel citit si cunoscator - care il (tele)vizioneaza pe Ciutacu si desigur pentru cel specialist intr-ale dormitului in post – politicianul platit gras pentru intensa sa activitate patriotica.

In aceeasi Romanie care spera in fiecare an electoral ca o sa apara un Print in Armura Stralucitoare si sa o salveze precum o domnita captiva in turn. Au trecut insa 19 ani de cand a indraznit prima data sa strige dupa ajutor si printul inca se lasa asteptat. Iar Printesa incepe sa imbatraneasca, sa-si piarda din frumusete, a saracit si fata ii e brazdata de riduri adanci…

De cand e Europeana prin adoptie, a crescut simtitor numarul “curtezanilor”. Fiecare isi doreste sa aiba parte de batrana domnisoara. Unii dintr-o preistorica dorinta de posesiune, altii pentru ca sa-si intregeasca colectia si marea majoritate pentru ca e atat de simplu sa cuceresti o domnita atat de vulnerabila…

Ea zice ca se lasa greu. Dar n-a mai ramas mare lucru de oferit doritorilor. Nimic de vandut, de impartit sau de privatizat…

Aceleasi batalii se duc in Regat indiferent de Rege, aceiasi pioni se preumbla nestingheriti pe o prafuita tabla de sah, aceiasi mascarici dau reprezentatii care nu mai fac de multa vreme pe nimeni sa zambeasca…

Toate-s vechi si noua toate.

Unii mai curajosi ca noi au racit niste gloante in inteligenta mojicilor de acum aproape doua decenii. Redusesera numarul vinovatilor pentru toate nenorocirile la 2. Un fleac, i-au ciuruit !

Astazi am creste importul la gloante daca ne-am pune sa facem iar curatenie…

O amatoare,

Laura

Posted by Laura on Saturday, 10 May, 2008 @ 12:55 pm

Jurnalului meu, seara, dupa prima zi la noul job…

S-au terminat Alegerile si se pare ca sloganul campaniei mele i-a convins pe constanteni ca merit riscul… “ If you say it can’t be done, let a woman prove you’re wrong…” am scris mare pe panoul verde inchis.

Astazi ma duc la Primarie. Sunt putin obosita pentru ca am stat pana tarziu sa citesc “Manualul tanarului primar” ca sa nu ma prinda nepregatita toate eventualele lucruri neprevazute specifice primelor zile….

Dis de dimineata m-a sunat mama care nu se mai oprea din felicitari si care convocase la ora 7 tot comitetul de vecine ca sa-si manifeste in cor admiratia prin propozitii de genul “ Stiam de cand erai mica ca vei ajunge mare!”

Bineinteles ca am ajuns mare. Doar nu era sa raman mica. Si acum ma bucur chiar de aproximativ 1.59 cm. Mare de toot !

Nu-mi permit sa intarzii asa ca m-am trezit indeajuns de devreme ca sa fiu gata exact la ora plecarii.

Sarind peste amabilitaturile cu care am fost primita, poze, presa si tot tacamul pe care il stim cu totii de la televizor, trebuie sa va povestesc ce a urmat.

Cred ca trecusera vreo 2 ore cu agitatia de “bun venit” cand intra in birou o doamna de vreo 50 de ani si se prezinta ca fiind asistenta mea personala si ma lamureste ca este acolo pentru orice am nevoie. Fac pariu ca daca iesea un barbat, se schimba peisajul cu o pitipoanca simpatica cu podoaba capilara de lungimi considerabile in comparatie cu cele ale fustei si decolteu direct proportional cu cei 15 cm de la tocuri. In fine, n-am primit un stripper si asta e. Desi imi inchipuiam ca-s mai rasfatate primaritele…

Biroul meu e mai mare decat dormitorul de acasa , am vreo 3 tipuri de aparate telefonice, un mobil, unul pentru convorbiri cu electoratul (si mi se aduce la cunostinta ca exista un buton care il trece automat pe “ocupat”!) si inca unul dotat cu fax si alte multe butoane pentru “secretizarea convorbirilor” si teleconferinte. Tehnologie nu gluma…

Dupa pauza de masa de la 12, unde am observat ca intr-o cantina a Primariei se gasesc feluri de mancare mai sofisticate decat la orice restaurant la care am fost vreodata, revin in birou unde doamna de mai devreme ma astepta cu un fel de “to do list” pe care se pare ca-l aveam de parcurs pana la sfarsitul zilei.

La ora 14 am intalnire cu pupincuristii. Pardon, imi cunosc staff-ul. Cand am vazut in ce hal sunt astia in stare sa “perie” mi-am zis ca ar trebui sa organizam sedinte cu oamenii deprimati. Poate le mai ridica moralul cu atatea complimente…

In vreo doua ore un tip in costum blumarin si cravata verde deschis (ce combinatie!!) mi i-a prezentat pe rand pe toti cei din sala cu nume , prenume, functie si functionalitati. Cred ca exista un post special al omului asta. Sa retina toate aceste detalii despre toti ceilalti. Ce memorie ! Si erau atat de multi ca pana i-a terminat pe toti, nu-mi mai aminteam nimic despre primul…

La 15.30 incepusem sa numar minutele caci orele trecusera atat de greu… Cand ceasul meu arata 16, m-am simtit usurata de parca as fi fost salvata de clopotel.

Ma urc grabita in masina si observ in timp ce ieseam din parcare ca in urma mea alerga o domnisorica pe la vreo 22 de ani care, dupa ce s-a oprit din gafait mi-a inmanat o lista cu programul pentru a doua zi, un carnetel cu telefoanele tuturor subordonatilor mei, si cheile unui audi A6 care-mi zambea politicos din parcare. Masina de serviciu…

Incerc sa-mi ascund umirea, si-mi amintesc ca pana de curand, plateam si eu pentru toate bunatatile astea…

Simpatica viata de primar. Dar a doua zi am demisionat…

Opiniune publicata si aici :

Posted by Laura on Thursday, 8 May, 2008 @ 9:03 am

Cei mai frumosi ani… sunt bineinteles cei electorali. Sunt cei mai benefici pentru intreaga populatie…

Se eliberaza abonamente gratuite pe diferite linii de transport pentru categorii sociale defavorizate, se repara strazi, se renoveaza si redecoreaza tot orasul…

Se voteaza legi, se maresc salariile sau se dau aprobari pentru diverse proiecte care intr-un an obisnuit ar mai fi acumulat niste praf uitate in rafturile vreunui birou sus-pus asteptand o semnatura…

Dintr-o data apar solutii si solutionanti la care se pare ca nu se gandise nimeni inainte. Rotitele incep sa se miste si se misca bine. Foarte bine. Aparent fara niciun fel de combustibil… Pacat ca minunea, ca orice alta minune, nu dureaza foarte mult. Promisiunile electorale isi pierd valabilitatea odata cu incheierea alegerilor, proiectelor care dadeau atat de bine in mapele de prezentare frumos colorate li se gasesc rapid “erori neprevazute”, sponsorii dispar si electoratul ramane cu… buza umflata. Si cu speranta. “Hai s-o mai ducem vreo 4 ani, ca daca asa o tot ducem de atata vreme ce mai conteaza inca 1460 de zile…“

Din multitudinea de “potentiali schimbatori de istorie” algem unul. Majoritatea decide. Facem incercari pe propria piele stiind ca nu e prima data cand e posibil sa ne frigem, desi de ultima data ne-am tot promis ca o sa suflam si-n iaurt… Speranta bat-o vina insa nu ne lasa. Suntem oameni si suntem supusi greselii. Le facem si platim pentru ele… Cat de scump e discutabil. Cat de corecte ne sunt alegerile este greu de evaluat pentru ca suntem inevitabil, subiectivi.

Toata lumea are o parere, toti o solutie, fiecare candidat stie cel mai bine unde a gresit predecesorul insa in final, nimeni nu stie ce s-a intamplat de fapt si-n care punct exact lucrurile au inceput sa ia o alta curbura…

Eu zic sa mergeti la Vot si sa votati cu cine credeti voi ca e mai bine. Nu sunt in masura sa fac sugestii pertinente. Eu nu stiu care e alegerea ideala, insa stiu ca trebuie sa fac o alegere. Pentru ca mai tarziu, daca-ma vor roade remuscarile sa-mi trag singura palme, nu sa caut vinovati in cei pe care i-am lasat sa aleaga pentru mine…