Laura Driha

Posted by Laura on Friday, 27 June, 2008 @ 12:59 am

Posted by Laura on Friday, 27 June, 2008 @ 12:24 am

Posted by Laura on Monday, 23 June, 2008 @ 3:06 pm

Sentimente ciudate ne incearca, uman, la fiecare intoarcere… Sau reintoarcere. Ciudate in sensul de contradictorii. O parte din noi isi doreste mereu sa revina acasa iar o alta parte ramane macar cu gandul acolo unde pana nu demult se fabricau amintiri si vise…

Am sa va povestesc desigur despre mini-vacanta la Sovata despre care va scriam aici, pentru ca mi-e practic imposibil sa postez toate cele 525 de poze graitoare pentru cat de frumos a fost acolo…

N-am sa va spun cat e de curat aerul pentru ca oamenii de acolo nu taie padurile ca sa faca parcari sau mall-uri. Nici ca hotelul la care am stat ne-a oferit conditii impecabile de cazare si in ceea ce priveste mancarea, un bufet suedez foarte diversificat la fiecare masa.

Nici ca Lacul Ursu era curat ca lacrima fara sa pluteasca pe el vreun PET de bere de la meciul de aseara, un ambalaj de la seminte si vreo 2-3 chistoace.

Nu va povestesc despre cat mi s-au parut de civilizati oamenii de acolo pentru ca nu exista o hartie pe jos, n-am auzit de scandaluri la colt de strada sau injuraturi si claxoane din categoria “cartier-isme”.

Am sa va povestesc in schimb de buna organizare a firmei Nemetschek, despre oamenii pe care i-am cunoscut si care mi-au lasat o foarte buna impresie, despre cei cu care am calatorit si cu care as repeta experienta oricand…

Incep cu Dan Moraru, director Nemetschek Romania, un tip foarte destept si care beneficiaza de un foarte dezvoltat simt al umorului. A organizat totul cu o atat de mare clasa si bun-gust, incat sunt convinsa ca toata lumea a plecat la fel incantata de desfasurarea intregului eveniment ca si mine…

Mi s-a parut geniala ideea concursului “We build bridges instead of walls” de la sfasitul ultimei zile petrecute acolo, cand dupa ce am fost impartiti in 24 grupe de cate 10, 12 rosii si 12 albastre diferentiate intre ele prin semne zodiacale, ni s-a propus sa construim cate o jumatate de pod. Si la sfarsit, fiecare grupa trebuia sa se uneasca cu corespondenta ei de cealalta culoare si impreuna sa formeze cu constructiile lor, un pod care sa reziste sub greutatea unei persoane! Dispuneam numai de stinghii de lemn si un ghem de funie… Ingenios nu ? Si destul de interesant, pentru ca inginereste vorbind, a fost o provocare. De partea artistica a echipei mele m-am ocupat eu si-am desenat cu acuarele un afis care sa ilustreze creatia noastra ! Si sunt de parere ca a iesit cel mai fain dintre toate ! (modesta cum sunt, doar ma stiti !) Intreaga activitate s-a desfasurat in Salina Praid, la 120m sub pamant… Desi putin cam racoare acolo jos, va spun sincer ca sarea nu mi s-a parut nicicand mai frumoasa…

Va scriu si despre intreg staff-ul firmei organizatoare care au fost atenti ca toata lumea sa fie bine tratata, sa se simta ca in vacanta desi majoritatea erau acolo in interes de serviciu, despre cat au fost de primitori si deschisi. Va multumesc pentru tot !

Vreau sa va povestesc si despre Diana si Vlad, copiii profesorului Dan Pascale si ai Laurei, care au impartit tinerete si exuberanta in stanga si-n dreapta printre atatea costume si oameni mari… Au colorat simpatic intregul peisaj caci atrageau atentia oriunde isi faceau aparitia fiind si frumosi si dulci si zambareti nevoie mare… Alaturi de parintii lor ne-au fost si tovarasi de drum, am ras, am cantat, am facut baloane de sapun si-am mancat floricele si ciocolata ! Am facut baie in “pliscina” cum spune Diana iar Vlad ne-a aratat cum se innoata ca la carte…

Am sa va scriu, ca unor oameni in fata carora ma confesez de ceva vreme incoace si cat de frumoase sunt zilele, indiferent de starea vremii, cand langa tine se afla omul care-ti face inima sa zambeasca, pe care-l iubesti si care te iubeste…

Zile de vis, amintiri de neuitat… Oameni frumosi, familii fara neaparat legaturi de sange dar si din cele care incununeaza minunat sensul propriu al cuvantului, monumente de iubire, de daruire, de rabdare si de curaj…

O sa-mi fie dor. Desi stiu ca acesta e doar inceputul…

Pe curand dragii mei !

Poze aici.

    Iubitului meu :   Marco Antonio Solis - Yo te necesito 

Posted by Laura on Tuesday, 17 June, 2008 @ 11:43 am

Da dragii mei ! Insa numai temporar… Nu stiu daca din fericire sau din pacate pentru voi. Asta ramane la latitudinea voastra…

Unde plec ? Intr-un binemeritat concediu… Iubitul meu care este trainer SCIA ENGINEERING trebuie sa fie zilele acestea la Sovata pentru a le prezenta clientilor Nemetschek respectivul program si eu il insotesc. Mi-am spus ca daca firma ne plateste oricum amandurora sederea la Hotel Danubius din statiune (4 stele :D) si drumul, e pacat sa nu ma duc…

Am auzit ca zona e frumoasa si oricum, importanta e schimbarea de peisaj si de aer. Ca anul asta multe lucruri s-au intamplat si mi-am simtit si corpul si sufletul slabite, scarbite, obosite…

De abia astept pentru ca merg cu noi si profesorul Pascale (cunoscatorii stiu!) cu sotia si copiii si atmosfera va fi cel putin faina. Oamenii sunt printre cele mai frumoase familii pe care le-am vazut, fizic si spiritual vorbind iar prezenta lor va fi un plus al calatoriei!

Promit sa fac multe-multe poze si sa va povestesc in detaliu tot cand ma intorc !

Ne vedem peste 5 zile !

Si.. oricat ati fi de ocupati, pastrati si niste timp sa va fie dor de mine !

Va pup dulce !

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:45 pm

Exista momente in care iti doresti sa Stralucesti prin Simpla Prezenta si nu prin Culoare… iar in absenta nuantelor, oamenii sa invete sa aprecieze Detaliile… in profunzimea lor…

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:10 pm

Intotdeauna mi-am dus luptele in cuvinte. Mi-am personalizat iubirile si mi-am imortalizat greselile, mi-am colorat realitatile si-am mazgalit caricaturi de speranta…

Le-am scris oamenilor pe care i-am iubit, pentru ca am fost indeajuns de lasa sa nu le-o spun in fata si-am incercat sa-mi vindec ranile lacrimand cu cerneala…

Mi-am dorit sa sadesc pasiuni in oameni care nu ma cunosc si sa cunosc oameni care sa-mi starneasca nelinisti mistuitoare…

Am vrut Sinceritate inainte sa stiu ca e prea scumpa sa mi-o pot pemite si am pretins Adevar oamenilor care-l vindeau si deteriorat, si schiop, si trist cumva prin puterea sa involunatra de a-si Ucide proprietarii…

Am pus Intrebari despre Prietenie, despre Viata, despre Curaj si am primit raspuns Ipocrizia omului marunt, Ironia sortii si perisabilitatea mustrarilor de Constiinta.

Am acordat Incredere fara sa mi se para neaparat Sacrificiul Suprem si-am inselat Asteptari drept moneda de schimb dezamagirilor mele… Mi s-a parut corect sa iert numai ce conform propriilor principii mi-ar fi pastrat somnul linistit si traista cu Regrete saraca si mi-am educat Sentimentele sa moara singure cand incepeau sa doara, cand existau numai in mine, cand nu reuseau sa reziste timpului…

Astazi mai vreau doar sa-i Uit pe cei de care imi mai e dor cateodata, ca sa nu-mi mai ingreuneze sufletul amintirea lor, sa le accept absenta si indiferenta ca pe ceva iremediabil, sa sterg tot ce n-au vrut sa pastreze, tot ce-au desconsiderat, tot ce au lasat prada descompunerii si ce n-au sa ceara niciodata inapoi…

Posted by Laura on Monday, 9 June, 2008 @ 2:37 pm

How about a round of applause
A standing ovation

You look so dumb right now
Standing outside my house
Trying to apologize
You`re so ugly when you cry
Please, just cut it out

Don`t tell me you`re sorry cuz you`re not
Baby when I know you`re only sorry you got caught
But you put on quite a show
You really had me going
But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

Grab your clothes and get gone
You better hurry up before the sprinklers come on
Talkin` about, girl, I love you, you`re the one
This just looks like the re-run Please, what else is on
And don`t tell me you`re sorry cuz you`re not
Baby when I know you`re only sorry you got caught
But you put on quite a show
You really had me going

But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

And if I want for the bad lies goes to you
For make it me believe that you could be
Faithful to me
And here you speech out
How about a round of applause
A standing ovation

But you put on quite a show
You really had me going
But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

But it’s over now

Posted by Laura on Friday, 6 June, 2008 @ 2:39 pm

“Cainele moare de drum lung, si prostul de grija altuia”

Da, o sa purtam iar discutia aia cu “ Daca tot ai de gand sa ma musti de fund, musca te rog in mod egal ca sa pastram proportiile”.

Deci dragii mei, ca sa v-o spun pe sleau… kilogramele mele nu sunt problema voastra. Nici raportul inaltime/kilograme. Nici ca m-am ingrasat comparativ cu anul trecut. Nici ca imi sta sau nu bine. Nu m-am ingrasat pe banii domniilor voastre, nu-s imaginea vreunui produs pe care il vindeti si nici n-am incheiat vreun contract de fidelitate in care am semnat ca am sa va urmez intocmai instructiunile.

Asa ca replicile de genul : ”ALex S.: las-o mai moale cu scrisul pe blog si mai mergi si tu la un alergat”ma lasa atat de rece incat as putea depozita niste sucuri in buzunarele mele, ca sa le pastrez reci cand se incalzeste afara. Comprende?

Eu nu va judec dupa kilograme. Va judec dupa neuroni. Asa ca mai cititi fratilor si voi o carte ca poate intelegeti de pe undeva ca atunci cand cineva nu da doi bani pe parerea ta inseamna ca esti neimportant.

N-am nevoie sa-mi fiti voi oglinda si /sau ochi ca am si eu din ambele. Ca ma complac sau nu in situatia asta (repet!) nu e treaba voastra. Punct !

E viata mea si slava Domnului, nu va datorez NIMIC din ea voua ! Nimic din ce sunt sau ce am ajuns nu e pentru ca mi-ati dat voi “sfaturi”. Da ? Asa ca have a fucking break si let me live MY life… Atunci cand o sa saraciti voi pentru ca va consum eu banii, ATUNCI abia poate mai discutam… Dar asta nu se va intampla Niciodata. Din fericire.

Revenind la ganduri mai pasnice, va anunt oficial ca am capatat un “mi-se-rup’ism” selectiv mult mai bun decat am crezut vreodata ca o sa am…

Si dragilor, tineti minte : tonul face muzica. Voi astia care nu v-ati citit nici urarile de pe tort habar nu aveti ce inseamna sa transmiti un mesaj, ghidandu-va numai dupa principiul conform caruia trebuie sa sochezi ca sa te faci remarcat. Ce pretentii sa am eu de la oameni care imi sunt superiori numai la numarul de kg raportat la inaltime? Exact, niciuna!

Asa ca va rog fortat sa ma scutiti de “parerile” voastre sincere, binevoitoare si NESOLICITATE! Deranjati-ma numai cand ceva din ce fac eu va tulbura profund existenta. Dar sa fie ceva important… Ca altfel ma plictisiti si cel mult, daca sunteti indeajuns de buni, reusiti sa ma enervati. Desi, sincer mi s-a acrit de genul asta de specimene din categoria “good-looking smart ass” . Pastrati-va standardele alea pentru grupul vostru mic si perfect. Si emiteti judecati in fata cui va permite ! Eu nu ma cobor intr-atat!

Prieteneste zic…

Posted by Laura on Tuesday, 3 June, 2008 @ 1:22 pm

Citeam ieri, pe blogul unui om pe care il citesc de ceva vreme despre pierderile sufletesti care te fac sa te simti pustiit si care-ti umbresc fericirea uneori atat de fragila…

Mi-am amintit cat este de usor sa judeci din exterior si m-am rusinat la gandul ca am facut-o si eu in nenumarate randuri…

Mi-am plans neputinta, ignoranta si nestiinta, i-am plans durerea si am condamnat nedreptatile care ne dovedesc in fiecare zi ca mai nimic nu depinde de noi… Mi-a fost greu sa-i spun cat imi pare de rau caci cuvintele mele erau inutile si mi-ar fi placut sa-i strang mana, s-o cunosc personal pe doamna vietii lui si sa-mi permit o imbratisare care sa tina loc sutelor de cuvinte pe care si asa nu le gaseam… Uram Messengerul pentru ca mocuta aia galbena care ilustreaza sentimentul de tristete nu cuprindea nici 2% din ceea ce simteam, din ceea ce ma facusera cuvintele lui sa simt…

Am ales Tacerea ca sa nu rascolesc ceea ce nu pot vindeca si mi-am promis c-am sa va povestesc pentru ca voi, putinii ce-mi cititi gandurile sa pastrati invatamintele experientei mele…

Am avut supriza sa vad ca exista oameni ale caror suflete impietrite de viata, de foste iubiri sau poate lipsite pur si simplu de substanta nu schiteaza nicio modificare de stare de spirit si nicio lacrima nu le umezeste obrazul…

Am vazut reactii marcate de inconstienta, de rautate si de imbecilitate. In cel mai propriu sens al cuvantului. Am vazut oameni de un optimism de invidiat, avand in vedere ca gaseau solutii oricarei dureri, oricarei pierderi… Pentru o clipa i-am invidiat. Insa numai pentru o clipa, pentru ca apoi ii gaseam handicapati sufleteste, saraci si tristi desi pozau cu nonsalata in intruchiparile Fericirii…

Ii multumesc domnului pentru cuvintele lui care mi-au zdruncinat realitatea si-i cer scuze ca mi-am permis aceste randuri…

Posted by Laura on Sunday, 1 June, 2008 @ 1:38 am

Da…si tie ! La multi ani! Sarbatoreste azi, fara sa-ti fie frica sau rusine, copilul din tine! Lupta sa poti pastra mereu vie amintirea, zambetul sincer, sufletul curat si speranta … Ramai copil macar ca sa-ti mai poti permite sa plangi atunci cand te doare, sa te mai bucuri pentru lucruri simple, sa iubesti neinteresat… Cinsteste-ti parintii, bucura-te de natura, promite-ti ca visele tale vor deveni candva realitate…Si nu uita sa te rogi !

Rasfoieste astazi albumul cu poze pe care-l pastrezi in inima ta… Stiu ca si tie ti-e dor… De copilarie, de vremurile in care singura ta mare problema era – “uff, iar trebuie sa dorm la pranz!”, de povestile cu zane si feti-frumosi care te fascinau… Privesti uimit filmul copilariei tale si te lasi prins in acest joc al regasirii de sine, al redescoperirii unei lumi pe care o credeai pierduta undeva in negura timpului… Iti faci curaj si… EVADEZI! Pasesti pe urmele trecutului si retraiesti amintiri care iti par acum atat de indepartate si totusi, atat de reale… Simti aproape fizic durerea provocata de prima nazbatie, regasesti pe buze gustul inconfundabil al prajiturilor bunicii si in suflet emotiile cu care il asteptai nerabdator pe Mos Craciun… Ti-e dor de “felicitarile de Ziua Mamei” la a caror confectionare dedicai zile intregi, de sclipirea din priviri, de colindele pe care le cantai in jurul bradului, de “Tom & Jerry”…

Regasesti in locurile copilariei - neatinse parca de trecerea timpului - urmele in creta ale sotronului , coifurile si barcutele de hartie, castelele de nisip, oamenii de zapada…Se contureaza tot mai usor o lume , o poveste, o frantura de viata… Iti amintesti zambind prima zi de scoala, primele prietenii pe care le-ai legat si prima iubire…Te napadesc atatea amintiri… Si parca toate erau altfel…Tu erai altfel… Privesti in oglinda si tot ce ti-a ramas de atunci e nevoia neincetata de iubire… Iti pare rau ca astazi nu-ti mai sunt de ajuns imbratisarile mamei care-ti ofereau deunazi toata siguranta, protectia si iubirea de care aveai nevoie …

Acum cauti certitudini, dovezi, raspunsuri…Ti-e dor de inocenta pe care o respirai prin fiecare por… Ti-e dor sa mai crezi ca atunci in biruinta vesnica a binelui asupra raului si-ti doresti ca viata sa nu-ti fi dovedit contrariul…Ti-e dor de ceea ce erai, de ceea ce-ti doreai sa fii…De promisiunile pe care ti-ai jurat ca nu le vei incalca niciodata, de valorile – mostenire a celor 7 ani de-acasa - dupa care ai fost invatat sa te ghidezi…

Te lasi purtat in aceasta incursiune in timp de dorinta de a conserva o particica din tine, de a aduce in prezent “fantomele” trecutului….

Observi insa ca marturiile copilariei si-au facut simtita prezenta in toate etapele vietii… Ai fost copil si atunci cand, teoretic vorbind, erai un veritabil adult - matrurizat probabil prematur… Ultima amintire de “copil” e atat de recenta…Dar nu, nu te speria…fii mandru ca n-ai uitat, ca ai stiut sa pastrezi toate acele lucruri carora altii le spun “la revedere” prea devreme…

De 1 Iunie celebreaza copilaria – ca fundament al omului care esti astazi, sufletul – pentru capacitatea lui de a-si pastra tineretea si viata… Fii recunoscator pentru ceea ce ai , spune un “multumesc” sincer celor pentru care vei fi mereu copil-parintilor tai si…ce-i cel mai important …zambeste…caci azi e si ziua ta! Deci, hai sa mai fim, macar pentru o zi pe an, copii… Ce spui, accepti provocarea?