Laura Driha

Posted by Laura on Sunday, 8 February, 2009 @ 2:46 pm

Despre suturile in fund menite sa-ti impulsioneze pasul inainte au scris toti optimistii in proza, versuri si culori vanzad insetatilor de Speranta un strop din licoarea facatoare de minuni…

Litera lor a neglijat si julitura din cotul pe care s-au sprijinit cand incercau sa se ridice, durerea cazaturii si petele de noroi asortate groaznic cu curatenia vesmintelor purtate…

Lectii de viata nu acceptam sa invatam decat din proprie experienta fiind prea mandri sau prea grabiti sa ne insusim povata omului mai intelept cu fiecare greseala.

Avem atata timp sa gresim si-apoi sa ne para rau caci plictisitoare ne-ar fi viata daca le-am preveni pe toate. Oare ?

Alergam tampiti spre nicaieri si-o facem constient. Pierdem pe drum si “grabitul incet” de care ne povesteau bunicii si caietul cu retete al mamei si nisipul din clepsidra.

Si ne oprim, saraci, sa plangem. Siroaie interminabile ne imbratiseaza obrazul deschizand in subtirimea lui craterele in care inchisesem amintiri.

In aplauzele marelui auditoriu, pasul devine mic si vorba lunga, scoatem din desaga cu povesti lumea noastra nebuna si-o asezam in forme de budinca delicioasa, oferind-o generos oricarui strain ce-si face timp s-o guste…

Uitam ca sa putem merge inainte, ca sa nu ne mai doara, si inchidem in scrisori netrimise gramezi nerostite de cuvinte, aglomerari de sentimente, avalanse de ganduri..

Invata, tu, Cititorule sa-mi iei randurile si sa gasesti in multiplele lor interpretari povestea care se potriveste cu a ta, regaseste-te in cuvinte pe care nu le-am simtit la fel si aminteste-ti ca magia vietii sta in polisemantismul sentimentelor…

Posted by Laura on Saturday, 31 January, 2009 @ 1:39 pm

Am zis intotdeauna ca un om care are cu adevarat un bine dezvoltat simt al umorului este capabil, in circumstante favorabile unor glume bune, sa rada chiar si daca se fac pe seama sa..

Desigur ca e chestie de gust si dezgust felul in care fiecare dintre noi percepe un “misto”
mai mult sau mai putin educat, mai subtil sau mai direct, pentru ca iti trebuie multa prezenta de spirit sa nu fie nevoie sa ti se explice gluma…

Eu una urasc sa explic bancurile. Mi se pare stupid si sa soliciti lucrul asta. Mai bine stai si rumegi doua zile la intelesurile absconse si apoi te bufneste rasul in Biserica la Slujba decat sa afisezi fata aia de “ As fi ras si eu daca aveati un pix si-o foaie sa-mi desenati”.

Discutam desigur despre glumele cu caracter universal, nu alea la nivelul apropourilor “interne” ale unui grup de persoane pe care sa zicem ca le-ai intelege mai greu daca esti “nou” in gasca.

Exista oameni care nu vor sa inteleaga ca nu fiecare glumita le e direct adresata oricata importanta au impresia ca poseda, oricat aer de “zana buna” lasa in urma cand pasesc si indiferent de cat egocentrism isi toarna dimineata in cafea pe langa zahar si lapte…

Ar fi frumos sa va faceti un club mai oameni buni. Un veritabil motto din categoria “M-am nascut trist, vreau sa mor trist” si sa purtati cate o stanta in frunte, sa stim ca nu duceti la glume…

Si sa ramaneti seriosi pana vi se apreteza buzele si uitati cum se rade, fiind indeajuns de limitati sa va tarati prin viata ca niste moluste…

Eu o sa privesc de pe margine, razand  pentru ca-mi face bine la ten, la starea de spirit si pentru ca, vorba L’Oreal’ului : MERITATI !

Posted by Laura on Friday, 30 January, 2009 @ 9:05 am

De cand mi-am scos economiile de la banca nu mai dorm bine… Si nu stiu de ce !

Posted by Laura on Tuesday, 27 January, 2009 @ 9:09 am

Leapsa de la MakavelliRo, de aici.

Sa pun un cod de bare amintirilor mele… Sa le evaluez la rece, ca un contabil rutinat nu cred ca as putea. Mi s-ar parea prea importante nimicurile mele si as supraevalua evenimente total indiferente celorlalti.

As vinde scump sotronul jucat in fata blocului si desenele pe asfalt, juliturile de la mersul pe bicicleta si corcodusele mancate cat inca erau verzi. In cartea mea incredibil de scumpa as strange primul spectacol de balet la care am fost cu tata – Lacul Lebedelor , lantisoarele din hartie facute la gradinita cu care decoram toata casa de Sarbatori, sandwich-urile cu paine prajita si cacaua fierbinte pe care ni le aducea mama in pat, caldura focului de soba din noptile geroase si povestile nemuritoare…

As umple pagini intregi cu interminabilele jocuri de v-ati ascunselea, cu oamenii de zapada din fiecare iarna si campurile de maci pe care le “cheleam” in cateva minute ca sa-i decoram mamei toata casa in rosu si alb…

Undeva in josul paginii , cu caracter mai mic as povesti toate nastrusniciile “absolut neintentinate” la care am participat, impinsa oarecum de constiinta care nu m-ar lasa sa le uit. Sau sa le fac uitate.

As dedica un capitol special oamenilor pe care nu ii voi uita niciodata, incepand cu mama mea, carei ii datorez tot ceea ce sunt azi ca om si careia nu-i pot multumii indeajuns in cuvinte pentru ca a fost mereu acolo, trup si suflet, gand si zambet…

As continua apoi cu doamna profesoara de Constructii din liceu – Manuela Arendt – de la care am invatat ca e important sa iti placa ceea ce faci ca sa poti face asta toata viata si d0amna profesoara Aurelia Lapusan de la cursul de Jurnalism care m-a facut sa iubesc scrisul si de la care am incercat sa “fur meserie” vreme de 3 ani cat am scris pentru o revista locala – Adolescentul.

Mi-as aminti de cea care mi-a fost prietena 9 ani de zile, chiar daca acum e numai amintire si-as scrie multe randuri despre lucrurile care ne-au legat atata vreme. Si-apoi de cei care au incercat sa umple golul, fiindu-mi aproape in incercarea de a recapata speranta in rotunjimea rotii…

Un prea bogat cumparator ar regasi in viata mea, inchisa intr-o carte, intreaga nebunie a sentimentelor cand colorate, cand cenusii, mi-ar identifica slabiciunea pentru copii si proastele alegeri, deloc putine, cand vine vorba de incredere acordata oamenilor…

Mi-ar cumpara povestea poate vreo mama care vrea sa dea si exemple nu complet pozitive copilului sau in incercarea de a-l invata ca in viata nimic nu e perfect si poate oamenii care m-au cunoscut ca sa vada cat au insemnat pentru mine sau daca imi amintesc ca i-am stiut…

As vinde-o scump nu pentru cat imi sunt de pretioase mie toate amintirile ci pentru privilegiul celui ce le-a cumparat de a-mi citi direct in suflet…

Tu mi-ai cumpara amintirile ?

Posted by Laura on Saturday, 24 January, 2009 @ 7:55 am

Vreau inghetata cu caramel mancata pe strada, in mijlocul unei superbe ninsori de iarna… Vreau surprinderea trecatorilor socati de atata nebunie si glasul ragusit de a doua zi…

Vreau pasi de dans in locul celor imbuibati de rutina nemuritoarelor pietre de pe drum si supradoza de ciocolata, vreau Rasarit de Soare de 3 ori pe zi si intrezicerea prin lege a Concursurilor de Miss. Nu pot sa ma uit la fatucile alea, veritabile sculpturi in osul omenesc si-n timpul asta sa-mi incarc perfuzia cu jeleuri de Cola, ca pur si simplu nu se potrivesc !

Vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata suferind de amnezie si implicit purtatoare de inima noua, nu pentru ca m-as gandi vreodata sa-mi donez organele Asociatiei pentru Drepturile Soriceilor pacaliti de Cascaval ci doar asa, pentru diversitate.

Vreau sa ma plictisesc… Dar nu oricum, ci teribil ! Sa ma plictisesc atat de tare incat sa-mi fie fortata imaginatia sa creeze ceva nou, sa intru in istorie pentru cel mai util lucru produs de plictiseala, sa ma imbat cu celebritate si sa dau, macar odata-n viata mea, un autograf…

Si-apoi sa-mi fie contagios doar zambetul, curajul si imbratisarea…

Sa-nvat sa pescuiesc ca sa-mi reperfectionez rabdarea, sa-mi iau carnetul de sofer ca asta de student isi pierde valabilitatea in curand si sa imi maresc colectia de Papusele Blossom (Power Puff).

Sa castig la Loto pentru ca dupa calculele mele, e singura sansa sa-mi fac un dressing plin cu pantofi cand ma voi muta la casa mea. Muncind cinstit s-ar putea sa-mi ia de vreo doua trei ori mai mult timp decat am intr-o viata…

La final de rand, insa nu si de gand ( ca deh, lista-i lunga !) as mai vrea si o placa de lemn si multa-multa plastilina… Sa ma joc, ca mi-e dor !

Hai v-am pupat !

Ne auzim !

Posted by Laura on Wednesday, 21 January, 2009 @ 10:00 am

“Always forgive your enemies; nothing annoys them so much.”

Oscar Wilde

Esti rea. Si cand te chinui sa pari buna esti rea. Cand taci, rele iti sunt pana si gandurile pe care incerci sa le ascunzi in spatele cuvintelor nespuse… Rea iti este si privirea, rele iti sunt si buzele pe care le fortezi sa ia forma unui zambet…

Nu stiu daca ai fost mereu asa sau ai devenit intre timpuri si nici nu vreau sa imi inchipui ce crunta a fost viata cu tine de n-a mai ramas nimic din omul pe care l-am cunoscut candva. Unde-ai gasit atata slabiciune si cata rautate trebuie sa fi indurat tu insati daca te-ai hotarat s-o pastrezi drept scut, drept rezerva de comportament… Drept arma.

Mi-ar fi placut sa te opresc azi si sa te intreb ce s-a intamplat de te-ai schimbat asa. Sa scoromnesc inauntrul tau dupa niscaiva ramasite umane… Sa te intreb cat esti de nefericita de iti e mereu atat de intunecata privirea si cat iti e de trist sufletul de nu mai reusesti nici zambetul sa ti-l colorezi…

Astazi mi-a fost mila de tine. Pentru prima data in atatia ani de zile, mi-a fost mila de tine. Te chinuiai atat sa pari indiferenta… Dar uiti ca eu te cunosc. Si nu cred ca-ti poate citi cineva starea de spirit in ridurile de expresie ale fetei mai bine decat reusesc eu dintr-o privire…

Iti simt nervozitatea in fiecare gest, in fiecare ras intentionat mai galagios ca sa ajunga si la urechile mele. Uiti ca eu te-am invatat lectiile astea ? Dar nu le-ai invatat bine… Daca n-ai fi citit pe acest blog de fiecare data cand m-a durut ceva, n-ai fi stiut… Eu m-am autoeducat sa par din piatra. Tu nu poti… Cel putin nu pentru mine.

Eu stiu si de ce iti feresti privirea, de ce ai uitat cum se saluta si de ce prezenta mea te nelinisteste. Tu stii ?

Eu stiu si cat te doare Spectacolul la care trebuie sa participi in fiecare zi, specatcol in care El si Ea formeaza un Noi iar tu esti doar un simplu spectator…

Si-am vrut sa te retin o clipa… Sa-ti vorbesc. Dar te grabeai atat de tare sperand ca n-am sa te observ, sperand ca n-am sa-ti citesc toata tristetea in doua cuvinte, intr-un “Sunt bine, multumesc”… Nici n-a fost nevoie sa vorbim. Am inteles tot tocmai din felul in care te-ai chinuit sa ma eviti…

Nu-ti doresc sa ne aduca viata, in felul ei ciudat de a intoarce lucrurile, fata in fata. Stiu ca ti-ar fi incredibil de greu sa ma mai privesti in ochi.

Imi doresc sa treaca repede aceste cateva luni cat circumstantele ne mai pot face drumurile sa se incruciseze si-apoi sa uit de tine cum se pare ca incerci si tu sa faci…

Si randurile mele, dedicate tie, sa fie posturi vechi, sentimente trecute, amintiri ingropate…

Sa nu mai ai curiozitatea sa vezi ce-am mai scris, pentru ca poate te va durea catusi de putin sa vezi ca Timpul nu te-a iertat si viata mea a mers inainte si fara tine… Sa uiti si-aceasta pagina, si acesti ani, si omul care a ramas cu un gust amar dupa fiecare rand scris despre Noua Tu…

Ramai cu bine ! Sa nu-ti lipsesc…

Lil’Sis…

Posted by Laura on Tuesday, 6 January, 2009 @ 2:25 pm

Am dedicat postul anterior prietenilor mei… Si-am zis ca nu-i frumos, chiar si asa rautacioasa cum sunt eu, sa-i neglijez pe ceilalti. Mai putin prieteni. Sau deloc prieteni.

Trebuie sa stie ca le recunosc importanta in aceeasi masura ca primilor mentionati pentru ca daca n-ar exista si oameni asemenea lor, as iubi pe toata lumea. Si n-am resursele necesare, desi imi place sa cred ca efortul depus nu mi-ar parea asa semnificativ. Ca vorba aceea, imi curge atata suflet prin vene…

Indrazneam candva sa spun “Numai cine nu ma cunoaste nu ma iubeste!” si-am avut surpriza, ca sa nu-i spun dezamagirea, ca mi s-a intamplat tocmai mie sa mi se risipeasca sentimentele care ma legau de unii oameni, tocmai pentru ca am ajuns sa-i cunosc cu adevarat.

Suntem fiinte ciudate si diferite si ne aflam intr-o continua schimbare cand vine vorba de gusturi. Si nu ma refer acum la multele arome de inghetata. Ci la oameni…

Odata cu maturizarea emotionala, cresc si pretentiile. Nu cred ca are vreunul dintre noi pretentii mai mari decat cele raportate la cei ce ne alcatuiesc Universul apropiat, oamenii carora le dedicam timp, suflet, energie si… cateva randuri.

Nu ne doare mai tare indiferenta oricarui strain decat tacerea omului care ne-a fost oglinda sufleteasca vreme de ani buni, nu ne scrijeleste spiritual rautatea nativa a unora cat o face gandul ca bunatatea care era candva pentru noi e acum a altcuiva, nu plangem mai tare seara la culcare ca atunci cand o facem dupa o zi intreaga in care am mimat fericirea…

E complicat, complicat tare sa castigi si sa acorzi incredere unui om pentru ca Prietenii sunt de cele mai multe ori personaje de basm sau actori bine platiti sa vanda speranta amestecata cu umor. In viata reala deasupra fiecaruia atarna un mare semn de intrebare, fiecare pas facut in doi poate fi si ultimul pentru ca viata are modul ei aparte de a ne da lectii, mai ales cand avem impresia ca le stim pe toate…

In spatele fiecarui om suspicios se afla un visator rapus de propria-i speranta, un om tradat si chinuit candva de cei cu care-si plamadea un oarecare viitor, un pierzator care si-a promis ca n-o sa mai rupa bucati din intregul sau sufletesc ca sa le vindece altora greselile…

Posted by Laura on Wednesday, 31 December, 2008 @ 2:59 am

Se poarta sa te asezi in dimineata zilei de 31 Decembrie la o cafea cu Anul tau ca cu un vechi prieten si sa-l privesti sincer in ochi inainte sa va despartiti…

Sa-i reprosezi ca n-a fost la fel de stralucitor in fiecare zi cum a fost in noaptea Revelionului trecut, c-a avut dimineti incercanate din zorii zilei si nopti interminabile, c-a fost cand bland si generos cu timpul, cand zagrcit…

O sa te intrerupa desigur amintindu-ti ca e mai batran de fiecare data si ii e greu sa tina pasul cu inconstanta stare de bine a oamenilor, ca uiti din negijenta ce ti-ai promis c-ai sa faci cat mergeti brat la brat si ca unica sa vina e ca are numai 4 anotimpuri…

Ai sa zambesti ca un copil prins cu mainile murdare de ciocolata inainte de masa si amintindu-ti ca nu numeri la “traite” toate zilele supravietuite ai sa te consideri, indiferent de lucrurile valoroase material pe care le-ai adunat intr-un an, un om sarac…

Timpul iti va parea mereu incredibil de inelastic si viata ta perfect de imperfecta. La 12 noaptea ai sa-ti doresti altceva, sau poate doar ce iti doresti de ani intregi, ai sa schimbi calendarul cu unul impodobit cu 365 de zile noi-noute ca niste pagini albe pe care esti nerabdator sa le colorezi…

Ai sa-ti doresti sa gresesti mai putin, sa ierti mai mult, sa iubesti mai intens, sa uiti mai usor… Dar sampania iti va amesteca gandurile si pana la urma ai sa sfarsesti iubindu-i pe cei care-ti gresesc si-ai sa-i ierti greu pe cei care te uita…

Si-apoi o sa-ti conduci amicul la gara caci are bagaje grele si-ai sa-i fluturi o batista in departare cand trenul cu Amintirile tale va pleca spre destinatia Trecut…

Urasti despartirile. Si de aceea tot ce lasi in urma se concentreaza, ca picatura de la capatul alambicului, intr-o lacrima ce-ti mangaie obrazul…

Ramai cu bine 2008 ! A fost frumos…

Posted by Laura on Sunday, 28 December, 2008 @ 1:38 pm

Fara indoiala ! Si-n cel mai nesimtit narcisim posibil, dependenta  no.1 este blogul meu… Locsorul acesta care-mi apartine de la numele “de pe usa” pana la fiecare cuvant, de la fiecare titlu de post la sentimente imortalizate in randuri atent ordonate  cu pretentii de idei…

Aceia dintre voi care au incercat sa intre zilele astea au observat probabil ca lauradriha.com era… absenta ! Din motive tehnice care depasesc cunostintele mele extrem de limitate, n-am mai putut scrie si nici macar accesa adresa mea online asa ca am sa primesc post-sarbatori milioanele de ganduri bune ce v-ati fi ingramadit sa mi le trimiteti daca ati fi putut, da? Sunt aici acum. Si sper sa stau o vreme…

Mi-a lipsit ingrozitor scrisul, mai ales ca acum as fi avut multe de spus fiind si in vacanta si avand timpul sa va zapacesc cu nebuniile mele… Cu fericirea mea cand sincera, cand fabricata, cu oamenii dragi de aproape si cei de departe, cu Laura uneori vesela si uneori trista, cu Sarbatorile mele altfel decat in ceilalti ani…

Sper ca nu m-ati uitat, sper ca v-am lipsit… Ah, cat imi doresc sa va fi fost dor de mine !

Ce bine e acasa !

Astept vesti de la voi…

Posted by Laura on Sunday, 21 December, 2008 @ 4:38 pm

Ai sa pleci fara sa te uiti inapoi

Si-au sa-ti iubeasca pasii toti nefericitii.

Iti vor plange absenta

Numai copiii

Caci n-au invatat inca sa-si nege amintirile

Si deocamdata nu-i rana pentru ei decat cea care sangereaza…

Scrisorile au sa uite cat de rotund faci “a”-ul

Si gustul timbrelor iti va fi strain

Pentru ca ai prea patate de cerneala degetele

Si gandul prea acelasi…

Ai sa zambesti mereu

Chiar daca uneori doar trist, amar sau pur si simplu minunat.

Iar curiosii au sa se intrebe de fiecare data

Daca chiar esti ceea ce pari

Sau semeni mult prea bine cu ceea ce nu esti…

Si-ai sa taci

Nu din comoditate cat din experienta,

Pentru ca s-a vandut prea bine in trecut

Linistea ta.