Laura Driha

Posted by Laura on Monday, 9 February, 2009 @ 3:10 am

Din genialitatea lui Horatiu Malaele, fara nevoie de alte cuvinte mari prea sarace sa-l descrie complet, va dau astazi portia de zambet primita de la Perti ! Multumesc !

Posted by Laura on Saturday, 31 January, 2009 @ 1:39 pm

Am zis intotdeauna ca un om care are cu adevarat un bine dezvoltat simt al umorului este capabil, in circumstante favorabile unor glume bune, sa rada chiar si daca se fac pe seama sa..

Desigur ca e chestie de gust si dezgust felul in care fiecare dintre noi percepe un “misto”
mai mult sau mai putin educat, mai subtil sau mai direct, pentru ca iti trebuie multa prezenta de spirit sa nu fie nevoie sa ti se explice gluma…

Eu una urasc sa explic bancurile. Mi se pare stupid si sa soliciti lucrul asta. Mai bine stai si rumegi doua zile la intelesurile absconse si apoi te bufneste rasul in Biserica la Slujba decat sa afisezi fata aia de “ As fi ras si eu daca aveati un pix si-o foaie sa-mi desenati”.

Discutam desigur despre glumele cu caracter universal, nu alea la nivelul apropourilor “interne” ale unui grup de persoane pe care sa zicem ca le-ai intelege mai greu daca esti “nou” in gasca.

Exista oameni care nu vor sa inteleaga ca nu fiecare glumita le e direct adresata oricata importanta au impresia ca poseda, oricat aer de “zana buna” lasa in urma cand pasesc si indiferent de cat egocentrism isi toarna dimineata in cafea pe langa zahar si lapte…

Ar fi frumos sa va faceti un club mai oameni buni. Un veritabil motto din categoria “M-am nascut trist, vreau sa mor trist” si sa purtati cate o stanta in frunte, sa stim ca nu duceti la glume…

Si sa ramaneti seriosi pana vi se apreteza buzele si uitati cum se rade, fiind indeajuns de limitati sa va tarati prin viata ca niste moluste…

Eu o sa privesc de pe margine, razand  pentru ca-mi face bine la ten, la starea de spirit si pentru ca, vorba L’Oreal’ului : MERITATI !

Posted by Laura on Tuesday, 27 January, 2009 @ 9:09 am

Leapsa de la MakavelliRo, de aici.

Sa pun un cod de bare amintirilor mele… Sa le evaluez la rece, ca un contabil rutinat nu cred ca as putea. Mi s-ar parea prea importante nimicurile mele si as supraevalua evenimente total indiferente celorlalti.

As vinde scump sotronul jucat in fata blocului si desenele pe asfalt, juliturile de la mersul pe bicicleta si corcodusele mancate cat inca erau verzi. In cartea mea incredibil de scumpa as strange primul spectacol de balet la care am fost cu tata – Lacul Lebedelor , lantisoarele din hartie facute la gradinita cu care decoram toata casa de Sarbatori, sandwich-urile cu paine prajita si cacaua fierbinte pe care ni le aducea mama in pat, caldura focului de soba din noptile geroase si povestile nemuritoare…

As umple pagini intregi cu interminabilele jocuri de v-ati ascunselea, cu oamenii de zapada din fiecare iarna si campurile de maci pe care le “cheleam” in cateva minute ca sa-i decoram mamei toata casa in rosu si alb…

Undeva in josul paginii , cu caracter mai mic as povesti toate nastrusniciile “absolut neintentinate” la care am participat, impinsa oarecum de constiinta care nu m-ar lasa sa le uit. Sau sa le fac uitate.

As dedica un capitol special oamenilor pe care nu ii voi uita niciodata, incepand cu mama mea, carei ii datorez tot ceea ce sunt azi ca om si careia nu-i pot multumii indeajuns in cuvinte pentru ca a fost mereu acolo, trup si suflet, gand si zambet…

As continua apoi cu doamna profesoara de Constructii din liceu – Manuela Arendt – de la care am invatat ca e important sa iti placa ceea ce faci ca sa poti face asta toata viata si d0amna profesoara Aurelia Lapusan de la cursul de Jurnalism care m-a facut sa iubesc scrisul si de la care am incercat sa “fur meserie” vreme de 3 ani cat am scris pentru o revista locala – Adolescentul.

Mi-as aminti de cea care mi-a fost prietena 9 ani de zile, chiar daca acum e numai amintire si-as scrie multe randuri despre lucrurile care ne-au legat atata vreme. Si-apoi de cei care au incercat sa umple golul, fiindu-mi aproape in incercarea de a recapata speranta in rotunjimea rotii…

Un prea bogat cumparator ar regasi in viata mea, inchisa intr-o carte, intreaga nebunie a sentimentelor cand colorate, cand cenusii, mi-ar identifica slabiciunea pentru copii si proastele alegeri, deloc putine, cand vine vorba de incredere acordata oamenilor…

Mi-ar cumpara povestea poate vreo mama care vrea sa dea si exemple nu complet pozitive copilului sau in incercarea de a-l invata ca in viata nimic nu e perfect si poate oamenii care m-au cunoscut ca sa vada cat au insemnat pentru mine sau daca imi amintesc ca i-am stiut…

As vinde-o scump nu pentru cat imi sunt de pretioase mie toate amintirile ci pentru privilegiul celui ce le-a cumparat de a-mi citi direct in suflet…

Tu mi-ai cumpara amintirile ?

Posted by Laura on Wednesday, 21 January, 2009 @ 10:00 am

“Always forgive your enemies; nothing annoys them so much.”

Oscar Wilde

Esti rea. Si cand te chinui sa pari buna esti rea. Cand taci, rele iti sunt pana si gandurile pe care incerci sa le ascunzi in spatele cuvintelor nespuse… Rea iti este si privirea, rele iti sunt si buzele pe care le fortezi sa ia forma unui zambet…

Nu stiu daca ai fost mereu asa sau ai devenit intre timpuri si nici nu vreau sa imi inchipui ce crunta a fost viata cu tine de n-a mai ramas nimic din omul pe care l-am cunoscut candva. Unde-ai gasit atata slabiciune si cata rautate trebuie sa fi indurat tu insati daca te-ai hotarat s-o pastrezi drept scut, drept rezerva de comportament… Drept arma.

Mi-ar fi placut sa te opresc azi si sa te intreb ce s-a intamplat de te-ai schimbat asa. Sa scoromnesc inauntrul tau dupa niscaiva ramasite umane… Sa te intreb cat esti de nefericita de iti e mereu atat de intunecata privirea si cat iti e de trist sufletul de nu mai reusesti nici zambetul sa ti-l colorezi…

Astazi mi-a fost mila de tine. Pentru prima data in atatia ani de zile, mi-a fost mila de tine. Te chinuiai atat sa pari indiferenta… Dar uiti ca eu te cunosc. Si nu cred ca-ti poate citi cineva starea de spirit in ridurile de expresie ale fetei mai bine decat reusesc eu dintr-o privire…

Iti simt nervozitatea in fiecare gest, in fiecare ras intentionat mai galagios ca sa ajunga si la urechile mele. Uiti ca eu te-am invatat lectiile astea ? Dar nu le-ai invatat bine… Daca n-ai fi citit pe acest blog de fiecare data cand m-a durut ceva, n-ai fi stiut… Eu m-am autoeducat sa par din piatra. Tu nu poti… Cel putin nu pentru mine.

Eu stiu si de ce iti feresti privirea, de ce ai uitat cum se saluta si de ce prezenta mea te nelinisteste. Tu stii ?

Eu stiu si cat te doare Spectacolul la care trebuie sa participi in fiecare zi, specatcol in care El si Ea formeaza un Noi iar tu esti doar un simplu spectator…

Si-am vrut sa te retin o clipa… Sa-ti vorbesc. Dar te grabeai atat de tare sperand ca n-am sa te observ, sperand ca n-am sa-ti citesc toata tristetea in doua cuvinte, intr-un “Sunt bine, multumesc”… Nici n-a fost nevoie sa vorbim. Am inteles tot tocmai din felul in care te-ai chinuit sa ma eviti…

Nu-ti doresc sa ne aduca viata, in felul ei ciudat de a intoarce lucrurile, fata in fata. Stiu ca ti-ar fi incredibil de greu sa ma mai privesti in ochi.

Imi doresc sa treaca repede aceste cateva luni cat circumstantele ne mai pot face drumurile sa se incruciseze si-apoi sa uit de tine cum se pare ca incerci si tu sa faci…

Si randurile mele, dedicate tie, sa fie posturi vechi, sentimente trecute, amintiri ingropate…

Sa nu mai ai curiozitatea sa vezi ce-am mai scris, pentru ca poate te va durea catusi de putin sa vezi ca Timpul nu te-a iertat si viata mea a mers inainte si fara tine… Sa uiti si-aceasta pagina, si acesti ani, si omul care a ramas cu un gust amar dupa fiecare rand scris despre Noua Tu…

Ramai cu bine ! Sa nu-ti lipsesc…

Lil’Sis…

Posted by Laura on Monday, 5 January, 2009 @ 12:50 pm

Posted by Laura on Wednesday, 31 December, 2008 @ 11:30 am

In asta seara vine un An Nou, cum se intampla de peste 2000 de ani incoace in fiecare noapte de 31 Decembrie… Nimic nou poate, dar de fiecare data la fel de asteptat de catre noi, muritorii de rand…

Pentru ca iubim rutina iar stiinta n-a reusit inca sa opreasca timpul unde am vrea cateodata, va urez “imortelul” :

La multi ani !

HAPPY NEW YEAR!
╔══╦══╦══╦══╗
╚═╗║╔╗║╔╗║╔╗║
╔═╝║║║║║║║╚╝║
║╔═╣║║║║║╠═╗║
║╚═╣╚╝║╚╝╠═╝║
╚══╩══╩══╩══╝
¤ø„¸¨°º¤ø„¸ ¸„ø¤º°¨¸„ø¤º°¨
¨°º¤ø„¸ HAPPY ¸„ø¤º°¨
¸„ø¤º°¨ NEW YEAR“°º¤ø„¸
¸„ø¤º “°º¤ø„¸ ¤ø„¸¨°º¤ø„¸

Posted by Laura on Friday, 12 December, 2008 @ 10:02 am

“Laura, gânduri bune, gânduri bune
Spiritul Crăciunului trebuie să ne cuprindă.”

Stiti ce ma frapeaza pe mine ? Excesul asta de “bunatate” afisat in perioada Sarbatorilor de Iarna.  Si tenta sa exclusiv  sezoniera.  Cum pisici albastri s-a ajuns la concluzia ca trebuie sa fim mai buni pentru ca vine Craciunul ? Nu zic ca  nu e bine si atunci, dar in restul anului ce are ? De ce se inghesuie toata lumea sa faca acum numai fapte bune ? In restul timpului sunt prea ocupati cu viata de zi cu zi ? Sau cum ?

Copiii nu au nevoie de cadouri si pe 24 iulie ? Sau pe 9 octombrie ? Conturile bancare deschise pentru donatii nu primesc valuta si in luna Mai ? Batranii n-ar manca portocale si in Aprilie ?

Haideti mai oameni buni…  Explicati-mi si mie ! Ce e cu celebrul “Sa facem o fapta buna de Craciun !”. Daca nu-i Craciunul nu se pune ? Nu se noteaza acolo Sus daca nu-i facuta in vreun soi de perioada de valabilitate ? Sau trebuie indeplinita o norma pe an ? Un numar minim  de fapte este obligatoriu sa fie  trecute la dosar ?

Cine pe cine pacaleste ? Chiar aveti impresia ca daca o data pe an suntem milostivi si buni o sa se stearga toate micile abateri de pe tot parcursul celorlalte 11 luni ? Eu nu cred. Ceea ce conduce la faptul ca expresia “Lasa Spiritul Craciunului sa te cuprinda” este cel putin ciudata.  Spiritul asta ar cam fi necesar in fiecare zi. Macar putin din el…. Oamenii trebuie sa invete ca nu e nevoie de o anumita Sarbatoare Religioasa ca sa lasi partea ta buna sa iasa la suprafata. Nu e corect sa te motiveze o anumita data din calendar !

Asa ca dragii mei, eu zic sa scoatem din uz expresiile care te trag de urechi ca nu esti in ton cu majoritatea. Pentru ca daca vrei sa faci un lucru bun nu-ti trebuie vreun Spirit care sa te cuprinda. Trebuie sa existe deja in tine…

Posted by Laura on Monday, 1 December, 2008 @ 2:58 am

Posted by Laura on Wednesday, 26 November, 2008 @ 2:43 pm

Asta seara s-a jucat la Constanta, pe scena Casei de Cultura spectacolul “Don Quijote Made in Romania”.

L-am vazut pe Dan Puric stralucind a talent si a daruire alaturi de echipa de actori a Teatrului National intr-o manifestare artistica cu totul deosebita, orasul nostru alaturandu-se astfel nu putinelor mari orase ale Europei care au gazduit spectacolul : Berlin, Bruxelles, Londra, Paris, Roma, Viena si Madrid.

Aplauzele de la sfarsit cantau cel mai frumos despre micul semn de multumire al spectatorilor pentru toti cei care au muncit ore multe sa ne incante dansand minunat, spunand o poveste si traind cu pasiune fiecare pas, fiecare vers, fiecare nota…

Am plecat zambind si m-am grabit sa va scriu despre asta ca sa va indemn sa nu pierdeti ocazia de a mai vedea din cand in cand si lucruri minunate, oameni frumosi si talentati !

Mai presus de toate celelalte lucruri cenusii care va impovareaza ziua si viata, indiferent de cate mori de vant aveti de infruntat, faceti un efort sa va gasiti macar uneori un motiv sa zambiti… Si sa o faceti sincer !

Evenimentul a fost organizat de catre Arhiepiscopia Tomisului si Fundatia Art Production, cu sprijinul Primariei Constanta si al Consiliului Judetean.

Posted by Laura on Tuesday, 18 November, 2008 @ 8:13 am

Am spus in nenumarate randuri, aici sau aievea despre “cei 7 ani de acasa” si despre cum, la multi dintre cei cu care mi-a fost dat sa interactionez expresia se restrange generos la “cele maxim 5 luni” pentru ca in primii 7 ani cam doar atata timp si-au petrecut parintii lor cu ei explicandu-le cum sta treaba cu “educatia” si dandu-le “lectii de viata”.

Am judecat aspru parintii care nu stiu sa-si creasca odraslele inoculandu-le macar o farama de bun-simt pentru ca mai apoi sa le gasesc tot eu scuza ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni.

Si uite asa am ajuns la concluzia ca, fara sa vrem totul functioneaza ca un fel de “perpetuum mobile” in aceasta sensibila chestiune legata de “pacatele” pe care le cari, vrei sau nu, de la parintii tai !

Ce m-a apucat pe mine sa scriu despre subiectul asta tocmai astazi, in asa o frumoasa zi de toamna tarzie ? Paaaaai… Sa va povestesc ! ( Mai aveti rabdare?)
In drumul meu spre casa am luat, ca orice student care se respecta, autobuzul ! Si, asa cum stiti cu totii, nicaieri nu gasesti o paleta mai colorata de oameni ca in autobus.

Langa mine doua domnisoare. Din discutia lor aveau mai putin de 15 ani pentru ca discutau de faptul ca ele nu baga niciodata bilet pentru ca arata carnetul de elev si gata. Lucru de care se bucura acum cat nu au inca 15 ani ca dup-aia nu se mai poate ! (eu nu stiam de regula asta, dar fie!)

Uneia ii suna telefonul si isi anunta sosirea in mijlocul de transport care le ducea la scoala domnisoara nr 3 !

S-au inghesuit toate trei pe doua scaune si au inceput sa discute. Eu, avand o mica obsesie pentru detalii (I think every girl has it!) m-am trezit analizand fatucile astea pentru ca m-a facut curioasa trancaneala lor la un volum cam ridicat pentru locul in care se aflau.

Ei bine, fetita care s-a urcat ultima a inceput sa povesteasca ceva despre o “saltea pe care au luat-o parintii ei si care a costat 13 milioane, nefiind ieftina ca orice panarama de saltea obisnuita” Celelate doua o intrebau daca e “d-aia neagra cu cacaturi d-alea pe ea pentru masaj” si ea le-a lamurit ca “nu, e din-aia ecologica la care iti da cadou niste panarame de perne si nu mai stiu ce”. Am crezut desigur ca ma insela auzul. Apoi a inceput discutia despre telefoane. Fata cu “panarama de saltea” a inceput sa se planga ca “eu nu pot sa plec de acasa fara telefon. Prefer sa intarzii 15 minute la ora decat sa plec cu el neincarcat pentru ca l-am uitat o data acasa si nu mai aveam de pe ce sa o sun pe mama sa vina sa ma ia de la scoala” . Trebuie sa mentionez aici ca toate trei aveau in mana portofelul si mobilul. De ultima generatie desigur, ca altfel li se irita lobul urechii… Moment in care si-au controlat si celelalte doua telefoanele sa vada daca nu le-o fi sunat cineva de cand s-au urcat in autobus si pana in momentul discutiei.

Si asa au tinut-o tot drumul, facandu-si notabila prezenta prin ceea ce au ele si altii nu, discutand despre telefoane, bijuterii, culori de oja si concluzionand ca mai bine chiulesc de la prima ora si se duc sa manance ceva.

Am ramas cu un gust amar vazand ca pitziponceala se intinde grav si la varste fragede, fara sa mai astepte macar “etatea” de liceu pentru a ataca nemilos.

M-am simtit cu 100 de ani mai batrana decat ele gandindu-ma ca eu am avut primul telefon mobil abia in anul I de facultate si pentru ca vazandu-le m-au napadit numai ganduri care incepeau cu “pe vremea mea…”

Nu stiu exact incotro ne indreptam, dar stiu ca nu mergem pe unde trebuie.

Am spus intotdeauna ca un copil se naste “tabula rasa” si ca tot ceea ce este el ca om reprezinta creatia parintilor, reflectia educatiei si atentiei lor in care, de ce sa nu fim sinceri, prea mic rol il are scoala ca instituie de formare.

Daca l-ai crescut sa fie o odrasla rasfatata care are impresia ca totul i se cuvine, niciun dascal si nicio sanctiune din partea acestuia nu o sa-i schimbe impresia ca Universul se roteste in jurul sau.

Tinerii de azi sunt oamenii de maine, constructia lor ca oameni fiind baza unei societati in care ne vom creste si noi copiii.

Mie peisajul imi pare de pe acum sumbru pentru ca nu-i nimic mai trist decat degradarea pe care o sufera omul si asta fara sa fie ingropat in vreun pamant care sa-i apese oscioarele…

Sa-ti pastrezi verticalitatea morala presupune sa ai asa ceva. S-o inoculezi copilului tau persupune sa stii ce inseamna si sa-i vrei binele. Sa nu-ti pese inseamna sa te numesti INCONSTIENT.

Sa constientizezi importanta prezentei tale in viata copilului ce-ti duce numele mai departe si totusi s-o tratezi cu superficialitate te incadreaza clar la categoria “IDIOTI”.

Pentru voi restul, care nu va incadrati in exemplele mele, va multumesc ! Voi ma ajutati sa-mi pastrez speranta…