Laura Driha

Posted by Laura on Sunday, 8 February, 2009 @ 2:46 pm

Despre suturile in fund menite sa-ti impulsioneze pasul inainte au scris toti optimistii in proza, versuri si culori vanzad insetatilor de Speranta un strop din licoarea facatoare de minuni…

Litera lor a neglijat si julitura din cotul pe care s-au sprijinit cand incercau sa se ridice, durerea cazaturii si petele de noroi asortate groaznic cu curatenia vesmintelor purtate…

Lectii de viata nu acceptam sa invatam decat din proprie experienta fiind prea mandri sau prea grabiti sa ne insusim povata omului mai intelept cu fiecare greseala.

Avem atata timp sa gresim si-apoi sa ne para rau caci plictisitoare ne-ar fi viata daca le-am preveni pe toate. Oare ?

Alergam tampiti spre nicaieri si-o facem constient. Pierdem pe drum si “grabitul incet” de care ne povesteau bunicii si caietul cu retete al mamei si nisipul din clepsidra.

Si ne oprim, saraci, sa plangem. Siroaie interminabile ne imbratiseaza obrazul deschizand in subtirimea lui craterele in care inchisesem amintiri.

In aplauzele marelui auditoriu, pasul devine mic si vorba lunga, scoatem din desaga cu povesti lumea noastra nebuna si-o asezam in forme de budinca delicioasa, oferind-o generos oricarui strain ce-si face timp s-o guste…

Uitam ca sa putem merge inainte, ca sa nu ne mai doara, si inchidem in scrisori netrimise gramezi nerostite de cuvinte, aglomerari de sentimente, avalanse de ganduri..

Invata, tu, Cititorule sa-mi iei randurile si sa gasesti in multiplele lor interpretari povestea care se potriveste cu a ta, regaseste-te in cuvinte pe care nu le-am simtit la fel si aminteste-ti ca magia vietii sta in polisemantismul sentimentelor…

Posted by Laura on Wednesday, 4 February, 2009 @ 4:30 pm

Nu ma mai uit la TV. De multa vreme. A devenit groteasca ideea romanului de divertisment si ciudat gustul jurnalistului care nu mai gaseste senzationalul decat in fetite care devin mame la 11 ani si betiile crunte ale unor anormali care sfarsesc violand batrane, ucigand fosti parteneri de pahar sau jefuind case de schimb valutar…

E incredibil cum nu mai poti butona amarata aia de telecomanda fara sa te ingrozesti de directia deloc potrivita spre care se indreapta lucrurile si sa te intrebi in ce fel de lume te pregatesti sa cresti un copil.

O fi de la televizorul meu sau asa se vede si de la voi ? Ce ziceti ? Sa-mi iau “plasma”, ca se vede mai bine ? Imi e teama ca arunc banii degeaba…

Lupta pentru audienta va naste monstrii intotdeauna, comercialul o sa inghita orice urma de gust, de bun-gust si orice bun arbitru de mahalagisme se va putea intitula “moderator”.

Tanarul devorator de “na’ mah ca se poate si mai rau ca la noi” va urmarii cu constiinciozitate fiecare episod jucat de specimenele cu pretentie de “vedeta” dispuse sa-si spele oricand lenjeria murdara in public. Dupa ce si-au cumparat-o cu public, au patat-o cu martori , vor purcede vizibil afectati si la spalarea mizeriei care nu trebuia sa paraseasca initial peretii bucatariei… Sau ma rog, ai dormitorului.

Dar cel care trebuie condamnat este cel care cumpara, nu cel care incearca sa vanda. Au vazut ei ca daca se iau la harta Nikita cu Marinela Nitu se si incing firele de cablu, hopa si prezenta domnitelor pe jumatate din posturile de televiziune. Ca deh, s-au asezat toate gospodinele la teveu si trebuie alimentata cu ceva si barfa de a doua zi de la cafea. Si de la coafor…

Si asa se face educatie in masa populatiei incadrate generic la “gura- casca” , oameni ocupati cu holbatul la stirile second-hand si care isi cresc fetitele in spiritul “Cand cresc mare vreau sa fiu  Moni Columbeanu” . E trist, ca majoritatea lucrurilor adevarate, insa prea putine lucruri mai pot fi schimbate pentru ca vorba lui Voda “ Prosti, dar multi!”

Le doresc sincer probleme tehnice maxime furnizorilor de televiziune prin cablu, fie chiar si numai pentru o zi , ca sa se mai duca romanul si la o plimbare, un teatru, un film la cinematograf.

Sa vad cati mor fara stirile de la ora 5, fara telenovela Magdei Ciumac si fara interminabilele certuri politice…

Posted by Laura on Saturday, 31 January, 2009 @ 7:19 am

Silvana mi-a trimis o leapsa

Sunt Laura Corina Driha, prost comerciant de Povesti si Vise…

Aş vrea sa pot schimba ceva si sa schimb mereu ceea ce trebuie
Pastrez in cuvinte gramezi intregi de sentimente
Mi-as fi dorit sa invat din greseli

Nu imi place sa fiu mintita
Ma tem ca s-ar putea sa n-am destul Timp pentru marea mea “To do list”
Aud cel mai bine tacerea…
Imi pare rau ca nu am cum sa cunosc toti Oamenii din lume, pentru ca genrealizarile mele sa fie bazate pe date reale
Imi plac ciocolata, calatoriile, scrisul…
Nu sunt ceea ce par
Dansez mult mai bine decat cant
Cant incredibil de prost.
Niciodata nu ma invat minte.
Rar uit.
Plang pentru cele mai stupide motive.
Nu sunt intotdeauna atat de puternica pe cat mi-ar placea.
Nu imi place de mine pentru ca mi-e prea comoda imperfectiunea mea.
Sunt confuza rareori
Am nevoie de oameni purtatori ai virusului “Suflet”
Ar trebui sa revin cu picioarele pe pamant. Povestile mele sunt doar povesti…

Posted by Laura on Tuesday, 27 January, 2009 @ 9:09 am

Leapsa de la MakavelliRo, de aici.

Sa pun un cod de bare amintirilor mele… Sa le evaluez la rece, ca un contabil rutinat nu cred ca as putea. Mi s-ar parea prea importante nimicurile mele si as supraevalua evenimente total indiferente celorlalti.

As vinde scump sotronul jucat in fata blocului si desenele pe asfalt, juliturile de la mersul pe bicicleta si corcodusele mancate cat inca erau verzi. In cartea mea incredibil de scumpa as strange primul spectacol de balet la care am fost cu tata – Lacul Lebedelor , lantisoarele din hartie facute la gradinita cu care decoram toata casa de Sarbatori, sandwich-urile cu paine prajita si cacaua fierbinte pe care ni le aducea mama in pat, caldura focului de soba din noptile geroase si povestile nemuritoare…

As umple pagini intregi cu interminabilele jocuri de v-ati ascunselea, cu oamenii de zapada din fiecare iarna si campurile de maci pe care le “cheleam” in cateva minute ca sa-i decoram mamei toata casa in rosu si alb…

Undeva in josul paginii , cu caracter mai mic as povesti toate nastrusniciile “absolut neintentinate” la care am participat, impinsa oarecum de constiinta care nu m-ar lasa sa le uit. Sau sa le fac uitate.

As dedica un capitol special oamenilor pe care nu ii voi uita niciodata, incepand cu mama mea, carei ii datorez tot ceea ce sunt azi ca om si careia nu-i pot multumii indeajuns in cuvinte pentru ca a fost mereu acolo, trup si suflet, gand si zambet…

As continua apoi cu doamna profesoara de Constructii din liceu – Manuela Arendt – de la care am invatat ca e important sa iti placa ceea ce faci ca sa poti face asta toata viata si d0amna profesoara Aurelia Lapusan de la cursul de Jurnalism care m-a facut sa iubesc scrisul si de la care am incercat sa “fur meserie” vreme de 3 ani cat am scris pentru o revista locala – Adolescentul.

Mi-as aminti de cea care mi-a fost prietena 9 ani de zile, chiar daca acum e numai amintire si-as scrie multe randuri despre lucrurile care ne-au legat atata vreme. Si-apoi de cei care au incercat sa umple golul, fiindu-mi aproape in incercarea de a recapata speranta in rotunjimea rotii…

Un prea bogat cumparator ar regasi in viata mea, inchisa intr-o carte, intreaga nebunie a sentimentelor cand colorate, cand cenusii, mi-ar identifica slabiciunea pentru copii si proastele alegeri, deloc putine, cand vine vorba de incredere acordata oamenilor…

Mi-ar cumpara povestea poate vreo mama care vrea sa dea si exemple nu complet pozitive copilului sau in incercarea de a-l invata ca in viata nimic nu e perfect si poate oamenii care m-au cunoscut ca sa vada cat au insemnat pentru mine sau daca imi amintesc ca i-am stiut…

As vinde-o scump nu pentru cat imi sunt de pretioase mie toate amintirile ci pentru privilegiul celui ce le-a cumparat de a-mi citi direct in suflet…

Tu mi-ai cumpara amintirile ?

Posted by Laura on Sunday, 25 January, 2009 @ 12:13 pm

…de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Posted by Laura on Wednesday, 21 January, 2009 @ 10:00 am

“Always forgive your enemies; nothing annoys them so much.”

Oscar Wilde

Esti rea. Si cand te chinui sa pari buna esti rea. Cand taci, rele iti sunt pana si gandurile pe care incerci sa le ascunzi in spatele cuvintelor nespuse… Rea iti este si privirea, rele iti sunt si buzele pe care le fortezi sa ia forma unui zambet…

Nu stiu daca ai fost mereu asa sau ai devenit intre timpuri si nici nu vreau sa imi inchipui ce crunta a fost viata cu tine de n-a mai ramas nimic din omul pe care l-am cunoscut candva. Unde-ai gasit atata slabiciune si cata rautate trebuie sa fi indurat tu insati daca te-ai hotarat s-o pastrezi drept scut, drept rezerva de comportament… Drept arma.

Mi-ar fi placut sa te opresc azi si sa te intreb ce s-a intamplat de te-ai schimbat asa. Sa scoromnesc inauntrul tau dupa niscaiva ramasite umane… Sa te intreb cat esti de nefericita de iti e mereu atat de intunecata privirea si cat iti e de trist sufletul de nu mai reusesti nici zambetul sa ti-l colorezi…

Astazi mi-a fost mila de tine. Pentru prima data in atatia ani de zile, mi-a fost mila de tine. Te chinuiai atat sa pari indiferenta… Dar uiti ca eu te cunosc. Si nu cred ca-ti poate citi cineva starea de spirit in ridurile de expresie ale fetei mai bine decat reusesc eu dintr-o privire…

Iti simt nervozitatea in fiecare gest, in fiecare ras intentionat mai galagios ca sa ajunga si la urechile mele. Uiti ca eu te-am invatat lectiile astea ? Dar nu le-ai invatat bine… Daca n-ai fi citit pe acest blog de fiecare data cand m-a durut ceva, n-ai fi stiut… Eu m-am autoeducat sa par din piatra. Tu nu poti… Cel putin nu pentru mine.

Eu stiu si de ce iti feresti privirea, de ce ai uitat cum se saluta si de ce prezenta mea te nelinisteste. Tu stii ?

Eu stiu si cat te doare Spectacolul la care trebuie sa participi in fiecare zi, specatcol in care El si Ea formeaza un Noi iar tu esti doar un simplu spectator…

Si-am vrut sa te retin o clipa… Sa-ti vorbesc. Dar te grabeai atat de tare sperand ca n-am sa te observ, sperand ca n-am sa-ti citesc toata tristetea in doua cuvinte, intr-un “Sunt bine, multumesc”… Nici n-a fost nevoie sa vorbim. Am inteles tot tocmai din felul in care te-ai chinuit sa ma eviti…

Nu-ti doresc sa ne aduca viata, in felul ei ciudat de a intoarce lucrurile, fata in fata. Stiu ca ti-ar fi incredibil de greu sa ma mai privesti in ochi.

Imi doresc sa treaca repede aceste cateva luni cat circumstantele ne mai pot face drumurile sa se incruciseze si-apoi sa uit de tine cum se pare ca incerci si tu sa faci…

Si randurile mele, dedicate tie, sa fie posturi vechi, sentimente trecute, amintiri ingropate…

Sa nu mai ai curiozitatea sa vezi ce-am mai scris, pentru ca poate te va durea catusi de putin sa vezi ca Timpul nu te-a iertat si viata mea a mers inainte si fara tine… Sa uiti si-aceasta pagina, si acesti ani, si omul care a ramas cu un gust amar dupa fiecare rand scris despre Noua Tu…

Ramai cu bine ! Sa nu-ti lipsesc…

Lil’Sis…

Posted by Laura on Tuesday, 6 January, 2009 @ 2:25 pm

Am dedicat postul anterior prietenilor mei… Si-am zis ca nu-i frumos, chiar si asa rautacioasa cum sunt eu, sa-i neglijez pe ceilalti. Mai putin prieteni. Sau deloc prieteni.

Trebuie sa stie ca le recunosc importanta in aceeasi masura ca primilor mentionati pentru ca daca n-ar exista si oameni asemenea lor, as iubi pe toata lumea. Si n-am resursele necesare, desi imi place sa cred ca efortul depus nu mi-ar parea asa semnificativ. Ca vorba aceea, imi curge atata suflet prin vene…

Indrazneam candva sa spun “Numai cine nu ma cunoaste nu ma iubeste!” si-am avut surpriza, ca sa nu-i spun dezamagirea, ca mi s-a intamplat tocmai mie sa mi se risipeasca sentimentele care ma legau de unii oameni, tocmai pentru ca am ajuns sa-i cunosc cu adevarat.

Suntem fiinte ciudate si diferite si ne aflam intr-o continua schimbare cand vine vorba de gusturi. Si nu ma refer acum la multele arome de inghetata. Ci la oameni…

Odata cu maturizarea emotionala, cresc si pretentiile. Nu cred ca are vreunul dintre noi pretentii mai mari decat cele raportate la cei ce ne alcatuiesc Universul apropiat, oamenii carora le dedicam timp, suflet, energie si… cateva randuri.

Nu ne doare mai tare indiferenta oricarui strain decat tacerea omului care ne-a fost oglinda sufleteasca vreme de ani buni, nu ne scrijeleste spiritual rautatea nativa a unora cat o face gandul ca bunatatea care era candva pentru noi e acum a altcuiva, nu plangem mai tare seara la culcare ca atunci cand o facem dupa o zi intreaga in care am mimat fericirea…

E complicat, complicat tare sa castigi si sa acorzi incredere unui om pentru ca Prietenii sunt de cele mai multe ori personaje de basm sau actori bine platiti sa vanda speranta amestecata cu umor. In viata reala deasupra fiecaruia atarna un mare semn de intrebare, fiecare pas facut in doi poate fi si ultimul pentru ca viata are modul ei aparte de a ne da lectii, mai ales cand avem impresia ca le stim pe toate…

In spatele fiecarui om suspicios se afla un visator rapus de propria-i speranta, un om tradat si chinuit candva de cei cu care-si plamadea un oarecare viitor, un pierzator care si-a promis ca n-o sa mai rupa bucati din intregul sau sufletesc ca sa le vindece altora greselile…

Posted by Laura on Wednesday, 31 December, 2008 @ 2:59 am

Se poarta sa te asezi in dimineata zilei de 31 Decembrie la o cafea cu Anul tau ca cu un vechi prieten si sa-l privesti sincer in ochi inainte sa va despartiti…

Sa-i reprosezi ca n-a fost la fel de stralucitor in fiecare zi cum a fost in noaptea Revelionului trecut, c-a avut dimineti incercanate din zorii zilei si nopti interminabile, c-a fost cand bland si generos cu timpul, cand zagrcit…

O sa te intrerupa desigur amintindu-ti ca e mai batran de fiecare data si ii e greu sa tina pasul cu inconstanta stare de bine a oamenilor, ca uiti din negijenta ce ti-ai promis c-ai sa faci cat mergeti brat la brat si ca unica sa vina e ca are numai 4 anotimpuri…

Ai sa zambesti ca un copil prins cu mainile murdare de ciocolata inainte de masa si amintindu-ti ca nu numeri la “traite” toate zilele supravietuite ai sa te consideri, indiferent de lucrurile valoroase material pe care le-ai adunat intr-un an, un om sarac…

Timpul iti va parea mereu incredibil de inelastic si viata ta perfect de imperfecta. La 12 noaptea ai sa-ti doresti altceva, sau poate doar ce iti doresti de ani intregi, ai sa schimbi calendarul cu unul impodobit cu 365 de zile noi-noute ca niste pagini albe pe care esti nerabdator sa le colorezi…

Ai sa-ti doresti sa gresesti mai putin, sa ierti mai mult, sa iubesti mai intens, sa uiti mai usor… Dar sampania iti va amesteca gandurile si pana la urma ai sa sfarsesti iubindu-i pe cei care-ti gresesc si-ai sa-i ierti greu pe cei care te uita…

Si-apoi o sa-ti conduci amicul la gara caci are bagaje grele si-ai sa-i fluturi o batista in departare cand trenul cu Amintirile tale va pleca spre destinatia Trecut…

Urasti despartirile. Si de aceea tot ce lasi in urma se concentreaza, ca picatura de la capatul alambicului, intr-o lacrima ce-ti mangaie obrazul…

Ramai cu bine 2008 ! A fost frumos…

Posted by Laura on Sunday, 28 December, 2008 @ 2:46 pm

Daca as fi fost o capsuna si tu nu m-ai fi placut, m-as fi ingrijorat. Conform romanescului   “Ce naiba, tuturor le plac capsunile!!!” m-as fi trezit intrebandu-ma daca sunt eu de vina pentru degustul provocat papilelor tale si-as fi stat probabil mai mult la soare, m-as fi amestecat chiar si cu zaharul ala de-mi zgarie pulpa sau cu frisca lipicioasa, numai ca sa ma placi…

Dar nu sunt o capsuna. Si n-am pretentia sa ma iubesti si tu, un strain, pentru ca ma iubesc cativa care ma cunosc…

Daca as putea avea 1000 de fete, cu siguranta una s-ar plia si pe gusturile tale. Poate felul meu de a scrie ti-ar transmite vreun mesaj. Sau zambetul meu vreun fior… Dar n-am. N-am 1000 de fete si nici energia sa-mi construiesc singura celelalte 999. Ar fi plictisitor si obositor sa afisez mereu alta, sa fiu de fiecare data ce vreti voi sa fiu… Sunt prea lenesa si poate prea egoista sa lupt pentru Miss Popularitate. Si nici indeajuns de frumoasa sa fiu nevoita vreodata sa sustin ca daca ma alegeti pe mine o sa devin ambasadoare a Pacii Mondiale in tarile mancate de razboaie…

Pentru greselile mele am o Constiinta pe care o platesc gras sa ma traga de urechi. Si nu-mi amintesc sa va fi numit pe voi asistentii ei… Iar daca intr-un oarecare moment de betie emotionala v-am acordat si acest drept, va rog insistent sa va dati demisia. Ca la concedieri nu mai dau prima de plecare…

Legatura mea cu voi e la un click distanta de a se pastra si tot la aceeasi de a se rupe, asa ca virtual vorbind, mi-e egal…

Sunt ceea ce sunt, chiar daca va e uneori incomod felul meu de a pune pe hartie un ghem de cuvinte si nu cred c-am indraznit vreodata sa va impun sa va inscrieti in vreun “Fan Club”. Asa ca la capitolul datorii stam bine. Va datorez nimic si voi imi datorati exact dublul acestuia…

Ne-am lamurit ?

Posted by Laura on Sunday, 21 December, 2008 @ 4:38 pm

Ai sa pleci fara sa te uiti inapoi

Si-au sa-ti iubeasca pasii toti nefericitii.

Iti vor plange absenta

Numai copiii

Caci n-au invatat inca sa-si nege amintirile

Si deocamdata nu-i rana pentru ei decat cea care sangereaza…

Scrisorile au sa uite cat de rotund faci “a”-ul

Si gustul timbrelor iti va fi strain

Pentru ca ai prea patate de cerneala degetele

Si gandul prea acelasi…

Ai sa zambesti mereu

Chiar daca uneori doar trist, amar sau pur si simplu minunat.

Iar curiosii au sa se intrebe de fiecare data

Daca chiar esti ceea ce pari

Sau semeni mult prea bine cu ceea ce nu esti…

Si-ai sa taci

Nu din comoditate cat din experienta,

Pentru ca s-a vandut prea bine in trecut

Linistea ta.