Laura Driha

Posted by Laura on Monday, 7 July, 2008 @ 4:43 pm

N-ai stiut nimic. Si-ai inteles tot atat. Ti-a fost mai usor sa judeci, sa-ti rezervi dreptul la subiectivitate si sa profiti de el fara sa ti-l asumi cu tot cu riscuri. Si-ai ras. Nu stiu daca m-a durut ceva mai tare decat faptul ca ai ras. Credeai ca n-am sa aflu ?

Mi-ai intrepretat cuvintele si gesturile potrivind piesele micului Puzzle astfel incat sa se plieze perfect pe nevinovatia ta. Falsa ta nevinovatie.

Iar astazi te ascunzi. Inca te ascunzi fara sa realizezi ca simpla ta prezenta nu mi-ar modifica sentimentele. Nu ti-as mai arata inca o data obrazul. N-am cui sa repet gestul. Daca aveam cui, nu trebuia repetat… Si te ascunzi nu pentru ca ti-ar fi rusine. Nu cunosti tu termenul. Ar insemna sa-ti constientizezi greseala si o urma de regret sa-ti incetoseze constiinta… Dar nici din asa ceva nu prea ai provizii. Esti prea ocupata sa-ti pese de tine. Numai de tine. Pentru ca esti bogata numai in interese. Ale tale…

Si cand te gandesti ca as fi fost in stare sa-ti incredintez soarta copiilor mei… Viitorilor mei copii. Tie, care m-ai vandut pe-un pumn de nimicuri… Sau ma rog, o galeata de „necesitati imediate”. Stii tu EXACT ce vreau sa spun…

Dar spune-mi, seara, inainte sa adormi, te chinuie macar putin gandul ca ai fost nedreapta ? Te intrebi daca mi-e bine ?Te furnica dorul ? Iti mai amintesti ca plangeam impreuna cand numai una din noi suferea ? Sau acum esti atat de fericita incat lacrimile si dorul iti sunt straine si par atat de vechi ?

Cand citesti aceste randuri iti mai amintesti de prietena ta ? Sau nu-ti trezesc nici un sentiment ? Trimiti linkul mai departe, cum ai trimis si melodia lui Pink – Save my life ? Aia n-a fost cu mesaj sa stii… era doar o melodie care mi-a placut. Versurile nu-ti erau dedicate. Ti-am trimis-o pentru ca mai faceam si asa ceva din cand in cand. Sau si asta ai uitat ?

Aceste randuri insa sunt. Sunt cu mesaj. Insa ce ai sa intelegi numai tu stii. A existat o vreme in care credeam ca gandim la fel. Ca ne ghidam dupa aceleasi principii. Astazi insa stiu ca nu e asa. N-a fost niciodata. De aceea, de la ce am incercat eu sa transmit si cum se vede de la tine, e cale lunga. Si anevoioasa. Eu n-am nici cea mai vaga idee…

Sau poate ti-e deja greata si te intrebi cum naiba poti sa te dezabonezi de la blogul asta . Cine stie ? Ti se da un link in mailul de instiintare a fiecarui post. Il apesi si dup-aia gata. No more me in the picture…

Am asteptat atata vreme un semn de la tine… Asta a fost ultimul de la mine. Am obosit.

Si-s furioasa. Ca am investit suflet iar tu ai aruncat tot la gunoi uitand ca asemenea gesturi iti ucideau si tie zilele candva… Nu ma mai intreb ce, de ce si cum. Ce interese, fizice, spirituale sau materiale te-au transformat, sau doar mi te-au descoperit, ce greseli iremediabile imi poarta semnatura de n-ai putut nici macar sa mi le reprosezi ca sa te inteleg, ce pastila pentru Uitare ai inghitit de nu-ti mai pasa. Recomanda-mi si mie leacul respectiv… Pentru ca amintirile astea pe mine inca ma mai dor…

Posted by Laura on Friday, 4 July, 2008 @ 4:05 pm

Incetase sa creada in Fericire. In existenta, in puterile ei… Si isi spunea mereu ca basmele-s pentru bietii Visatori. Ca nimic nu e gratis si nici macar intamplator si ca viata e ca un mare concurs de dans. Te-ai impiedicat, esti descalificat…

Cand altii colectionau timbre sau monede ea isi impacheta visele-n Speranta cum se impacheteaza paharele in hartie ca sa nu se sparga…

In adolescenta asemana Iubirea cu aroma de vanilie sau inghetata cu caramel iar Zambetul sau nu invatase inca sa ascunda-n umbra si Tristete uneori.

Confunda Incapatanarea cu Hotararea si se mintea singura pentru ca i se parea poate, inconstient cumva, ca e mult mai usor decat sa-si stearga lacrimile… Prietenii aveau loc pe liste lungi pentru ca mai tarziu sa nu se mai inghesuie nici macar pe degetele unei maini.

Ii placea sa spuna ca numai cine nu o cunoaste isi poate permite sa nu o iubeasca. Viata i-a aratat ca ea insasi a putut sa iubeasca oameni pe care s-a dovedit ca nu-i cunoastea cu adevarat…

A constientizat puterea Cuvintelor numai cand si-a dat seama ca absenta lor o poate ucide, cand i-au permis sa le foloseasca ca arma si ca leac deopotriva, cand i-au fost scut si buldozer, cand i-au ordonat in versuri diminetile, cand i-au imortalizat amintirile, cand i-au imbracat sentimentele…

Si-a dorit Perfectiune si oameni carora sa le lipseasca, carora sa li se faca dor, oameni pe care sa-i doara absenta ei… Indiferenta ei. Si a sfarsit ranindu-se singura…

Si-a spus ca lacrimile sunt un lux pe care nu si-l poate permite si si-a promis ca va lasa in urma Strainul care i-a dat candva drumul la mana, care a plecat fara sa-si ia ramas bun, care nu a putut sa o opreasca din drum si care… care de fapt nici nu s-a sinchisit sa incerce. Strainul pe care ea l-a dat afara…

S-ar fi asteptat sa-i ceara socoteala pentru nesabuinta. Pentru impulsivitate. Sa-i reproseze legaturi sufletesti si ani intregi de amintiri. De nimicuri importante. Nimicurile lor…

A primit numai dreptul sa scrie. Sa-i scrie. Sa-i scrie desi stie ca nu o sa citeasca… iar daca o sa-si arunce un ochi pe randurile ei, nu o sa i se clinteasca niciun fir de par… Nicio remuscare nu o sa-i faramiteze buzele si n-o sa-i tulbure somnul.

Iar ea, fetita, a hotarat sa lase Povestea sa mearga inainte.

Si-ntr-un fel de Sincronizare Perfecta, un Om Special s-a strecurat minunat in Singuratatea asta apasatoare si i-a picurat din nou putinul acela de Optimism menit sa-i redea culoarea in obraji. Optimismul ala care o caracteriza si pe care-l comercializa foarte prost caci il impartea aproape gratis tuturor din jur… Si-apoi a aparut si Zambetul. Acelasi pentru care o iubeau necunoscutii… Si o doreau aproape pentru cat ii era de contagioasa starea de spirit. “Mica Bucurie cu Picioare“… Si galagioasa ca o Strengarita.

S-a indragostit nebuneste reiventand Iubirea, imprimand de-acum pe drum pasi dublii si-n mica ei Poveste randuri scrise de mana, scrise frumos, scrise curat… Scrise din Suflet. Scrise Astazi din invataturile celor de Ieri si pentru putinii ale caror priviri le vor mangaia Maine…

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:45 pm

Exista momente in care iti doresti sa Stralucesti prin Simpla Prezenta si nu prin Culoare… iar in absenta nuantelor, oamenii sa invete sa aprecieze Detaliile… in profunzimea lor…

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:10 pm

Intotdeauna mi-am dus luptele in cuvinte. Mi-am personalizat iubirile si mi-am imortalizat greselile, mi-am colorat realitatile si-am mazgalit caricaturi de speranta…

Le-am scris oamenilor pe care i-am iubit, pentru ca am fost indeajuns de lasa sa nu le-o spun in fata si-am incercat sa-mi vindec ranile lacrimand cu cerneala…

Mi-am dorit sa sadesc pasiuni in oameni care nu ma cunosc si sa cunosc oameni care sa-mi starneasca nelinisti mistuitoare…

Am vrut Sinceritate inainte sa stiu ca e prea scumpa sa mi-o pot pemite si am pretins Adevar oamenilor care-l vindeau si deteriorat, si schiop, si trist cumva prin puterea sa involunatra de a-si Ucide proprietarii…

Am pus Intrebari despre Prietenie, despre Viata, despre Curaj si am primit raspuns Ipocrizia omului marunt, Ironia sortii si perisabilitatea mustrarilor de Constiinta.

Am acordat Incredere fara sa mi se para neaparat Sacrificiul Suprem si-am inselat Asteptari drept moneda de schimb dezamagirilor mele… Mi s-a parut corect sa iert numai ce conform propriilor principii mi-ar fi pastrat somnul linistit si traista cu Regrete saraca si mi-am educat Sentimentele sa moara singure cand incepeau sa doara, cand existau numai in mine, cand nu reuseau sa reziste timpului…

Astazi mai vreau doar sa-i Uit pe cei de care imi mai e dor cateodata, ca sa nu-mi mai ingreuneze sufletul amintirea lor, sa le accept absenta si indiferenta ca pe ceva iremediabil, sa sterg tot ce n-au vrut sa pastreze, tot ce-au desconsiderat, tot ce au lasat prada descompunerii si ce n-au sa ceara niciodata inapoi…

Posted by Laura on Tuesday, 3 June, 2008 @ 1:22 pm

Citeam ieri, pe blogul unui om pe care il citesc de ceva vreme despre pierderile sufletesti care te fac sa te simti pustiit si care-ti umbresc fericirea uneori atat de fragila…

Mi-am amintit cat este de usor sa judeci din exterior si m-am rusinat la gandul ca am facut-o si eu in nenumarate randuri…

Mi-am plans neputinta, ignoranta si nestiinta, i-am plans durerea si am condamnat nedreptatile care ne dovedesc in fiecare zi ca mai nimic nu depinde de noi… Mi-a fost greu sa-i spun cat imi pare de rau caci cuvintele mele erau inutile si mi-ar fi placut sa-i strang mana, s-o cunosc personal pe doamna vietii lui si sa-mi permit o imbratisare care sa tina loc sutelor de cuvinte pe care si asa nu le gaseam… Uram Messengerul pentru ca mocuta aia galbena care ilustreaza sentimentul de tristete nu cuprindea nici 2% din ceea ce simteam, din ceea ce ma facusera cuvintele lui sa simt…

Am ales Tacerea ca sa nu rascolesc ceea ce nu pot vindeca si mi-am promis c-am sa va povestesc pentru ca voi, putinii ce-mi cititi gandurile sa pastrati invatamintele experientei mele…

Am avut supriza sa vad ca exista oameni ale caror suflete impietrite de viata, de foste iubiri sau poate lipsite pur si simplu de substanta nu schiteaza nicio modificare de stare de spirit si nicio lacrima nu le umezeste obrazul…

Am vazut reactii marcate de inconstienta, de rautate si de imbecilitate. In cel mai propriu sens al cuvantului. Am vazut oameni de un optimism de invidiat, avand in vedere ca gaseau solutii oricarei dureri, oricarei pierderi… Pentru o clipa i-am invidiat. Insa numai pentru o clipa, pentru ca apoi ii gaseam handicapati sufleteste, saraci si tristi desi pozau cu nonsalata in intruchiparile Fericirii…

Ii multumesc domnului pentru cuvintele lui care mi-au zdruncinat realitatea si-i cer scuze ca mi-am permis aceste randuri…

Posted by Laura on Sunday, 1 June, 2008 @ 1:38 am

Da…si tie ! La multi ani! Sarbatoreste azi, fara sa-ti fie frica sau rusine, copilul din tine! Lupta sa poti pastra mereu vie amintirea, zambetul sincer, sufletul curat si speranta … Ramai copil macar ca sa-ti mai poti permite sa plangi atunci cand te doare, sa te mai bucuri pentru lucruri simple, sa iubesti neinteresat… Cinsteste-ti parintii, bucura-te de natura, promite-ti ca visele tale vor deveni candva realitate…Si nu uita sa te rogi !

Rasfoieste astazi albumul cu poze pe care-l pastrezi in inima ta… Stiu ca si tie ti-e dor… De copilarie, de vremurile in care singura ta mare problema era – “uff, iar trebuie sa dorm la pranz!”, de povestile cu zane si feti-frumosi care te fascinau… Privesti uimit filmul copilariei tale si te lasi prins in acest joc al regasirii de sine, al redescoperirii unei lumi pe care o credeai pierduta undeva in negura timpului… Iti faci curaj si… EVADEZI! Pasesti pe urmele trecutului si retraiesti amintiri care iti par acum atat de indepartate si totusi, atat de reale… Simti aproape fizic durerea provocata de prima nazbatie, regasesti pe buze gustul inconfundabil al prajiturilor bunicii si in suflet emotiile cu care il asteptai nerabdator pe Mos Craciun… Ti-e dor de “felicitarile de Ziua Mamei” la a caror confectionare dedicai zile intregi, de sclipirea din priviri, de colindele pe care le cantai in jurul bradului, de “Tom & Jerry”…

Regasesti in locurile copilariei - neatinse parca de trecerea timpului - urmele in creta ale sotronului , coifurile si barcutele de hartie, castelele de nisip, oamenii de zapada…Se contureaza tot mai usor o lume , o poveste, o frantura de viata… Iti amintesti zambind prima zi de scoala, primele prietenii pe care le-ai legat si prima iubire…Te napadesc atatea amintiri… Si parca toate erau altfel…Tu erai altfel… Privesti in oglinda si tot ce ti-a ramas de atunci e nevoia neincetata de iubire… Iti pare rau ca astazi nu-ti mai sunt de ajuns imbratisarile mamei care-ti ofereau deunazi toata siguranta, protectia si iubirea de care aveai nevoie …

Acum cauti certitudini, dovezi, raspunsuri…Ti-e dor de inocenta pe care o respirai prin fiecare por… Ti-e dor sa mai crezi ca atunci in biruinta vesnica a binelui asupra raului si-ti doresti ca viata sa nu-ti fi dovedit contrariul…Ti-e dor de ceea ce erai, de ceea ce-ti doreai sa fii…De promisiunile pe care ti-ai jurat ca nu le vei incalca niciodata, de valorile – mostenire a celor 7 ani de-acasa - dupa care ai fost invatat sa te ghidezi…

Te lasi purtat in aceasta incursiune in timp de dorinta de a conserva o particica din tine, de a aduce in prezent “fantomele” trecutului….

Observi insa ca marturiile copilariei si-au facut simtita prezenta in toate etapele vietii… Ai fost copil si atunci cand, teoretic vorbind, erai un veritabil adult - matrurizat probabil prematur… Ultima amintire de “copil” e atat de recenta…Dar nu, nu te speria…fii mandru ca n-ai uitat, ca ai stiut sa pastrezi toate acele lucruri carora altii le spun “la revedere” prea devreme…

De 1 Iunie celebreaza copilaria – ca fundament al omului care esti astazi, sufletul – pentru capacitatea lui de a-si pastra tineretea si viata… Fii recunoscator pentru ceea ce ai , spune un “multumesc” sincer celor pentru care vei fi mereu copil-parintilor tai si…ce-i cel mai important …zambeste…caci azi e si ziua ta! Deci, hai sa mai fim, macar pentru o zi pe an, copii… Ce spui, accepti provocarea?

Posted by Laura on Thursday, 22 May, 2008 @ 2:53 pm

[Locul acela unde au ars de vii Sperantele mai pastreaza inca ucigatoarea aroma a Deziluziei…]

Stateau risipite printre oameni si locuri, zeci de Sentimente… De pe pereti fuseseara smulse fotografii si cuiele uitate in tencuiala acutizau tristetea Goliciunii…

Ceasul torcea ore si zile satul de plictiseala repetabilitatii si obosit de-atata asteptare se milogea de Calendar sa-si dezgoleasca lunile mai cu repeziciune…

Sperantei i se impleticisera picioarele caci hoinarise nebuna prin toate cotloanele fiintei ce se incumetase s-o poarte-n buzunarul de la piept…

Pe jos, peste tot, gaseai din loc in loc cristale de idealism si fragmente de vise ce-i bantuiseara copilaria, prea slabite sa se mai ridice …

Cuvintele faceau planuri de reorganizare in rationamente insa buzele, prea incapatanate, taceau apasator… Si Zambetul se certase cu ele reprosandu-le rigiditatea…

Pe omul care ocupase candva un loc important unde acum s-a instalat ca la ea acasa Nelinistea, il asteptau la intrare o cutie cu “lucrurile sale”, o poza si un biletel pe care scria “Sper ca ai invatat sa-ti iei Ramas bun, caci eu am uitat cum se spune Bine ai revenit”…

Posted by Laura on Friday, 9 May, 2008 @ 4:42 pm

Astazi scriu despre “Nimic”, pentru ca despre “Tot” s-a tot scris… Am vrut sa scriu despre Fericire pentru ca Nefericirea e pe buzele tuturor de parca prea multa vreme si am zis sa asez la intamplare o serie de ganduri pentru ca uneori devine obositoare obsesia mea pentru “ordine”…

M-am oprit din cautari pentru ca nu mai asteptam nimic si-am triat sentimentele dupa longevitate.

Mi-am facut Timp ca sa-mi permit sa-l pierd, si vazand ca inspiratia nu se grabeste sa sa intoarca, m-am apucat intr-un sfarsit de scris…

“Plictiseala este sanctiunea pentru delictul de inutilitate” imi tot reproseaza o voce care-mi place sa cred ca e a Constiintei. Si mi-e prea lene sa’ncerc macar a mima ca o contrazic. Mai bine o aprob… Mai simplu. Mai ieftin…

Astazi tac. De buna voie. Incredibil, nu? M-am saturat sa caut explicatii si sa mi se ceara lamuriri, sa-mi adun gandurile si sa-mi masor cuvintele.

Am vazut iar Clownii aceia care picteaza atat de frumos chipurile copiilor si mi-am dorit a mia oara sa am trei ani si sa incap in caruciorul pentru alimente din supermarket…

Am vrut sa nu mai fie atat de strident Nefirescul si incolor Regretul, am decojit Masti si-am cautat prin florarii Seminte de Nesimtire… In zadar.

N-am reusit bineinteles prea mare lucru si pentru prima data m-am impacat cu gandul ca Perfectiunea, ca si Zana Maseluta, exista numai in Povesti si-n visele micutilor…

Posted by Laura on Friday, 2 May, 2008 @ 2:50 pm

Posted by Laura on Sunday, 27 April, 2008 @ 12:13 pm

Cand eram micuta credeam ca Ploaia reprezinta lacrimile pe care le varsa Dumnezeu cand e trist… si ca Soarele Ii e Zambetul…

Astazi cand picaturile nu mai conteneau sa cada dinspre Cer mi-am amintit de acest crez al meu si ma gandeam de ce ar fi Plans Creatorul astazi atat de tare si parca nesfarsit…

Primul gand m-a dus la  lacrimile Pictorului caruia o inundatie oarecare i-a distrus munca de-o viata… Sau ale Sculptorului atunci cand Statuia pentru care pierduse nopti si pe care o umanizase prin transfer de Suflet, se prabusise de pe Piedestalul pe care o cocotase sub privirea-i neputincioasa…

Mi L-am inchipuit analizand evolutia Slujbelor de Inviere de-a lungul timpului, scarbit oarecum de cele din zilele noastre care se sfarsesc in cluburi…

Il vedeam regretand ca si-a lasat Fiul sa se sacrifice pentru Oamenii care astazi Ii contesta existenta si Puterea…

Daca Ploaia de astazi ar fi fost Lacrimi, ar fi plans probabil pentru durerea provocata de dezamagire…

Ar fi plans cum plang Parintii cand isi vad copiii alegand Cai Gresite, ar fi plans pentru cei singuri, pentru cei saraci, pentru cei neputinciosi… Ar fi plans pentru Oamenii care lupta mai mult pentru interese materiale decat pentru Iubire, pentru Sufletele faramitate, pentru necredinta, pentru rautatea nejustificata…

Pentru rugaciunile tot mai sarace, pentru imbratisarile din obligatie, pentru sarbatorile de import, pentru respectul impus de circumstante si  nu neaparat castigat…

Ar fi plans pentru cei plecati departe, pentru cei nevoiti sa munceasca si-n zi de Sarbatoare, pentru batranii uitati ce se hranesc numai cu Amintiri, pentru prietenii care nu-si mai vorbesc,  pentru mormintele unde nu mai aprinde nimeni Lumanari, pentru mamele carora nu li se mai aduc flori…