Posted by Laura on Monday, 7 July, 2008 @ 4:43 pm

N-ai stiut nimic. Si-ai inteles tot atat. Ti-a fost mai usor sa judeci, sa-ti rezervi dreptul la subiectivitate si sa profiti de el fara sa ti-l asumi cu tot cu riscuri. Si-ai ras. Nu stiu daca m-a durut ceva mai tare decat faptul ca ai ras. Credeai ca n-am sa aflu ?

Mi-ai intrepretat cuvintele si gesturile potrivind piesele micului Puzzle astfel incat sa se plieze perfect pe nevinovatia ta. Falsa ta nevinovatie.

Iar astazi te ascunzi. Inca te ascunzi fara sa realizezi ca simpla ta prezenta nu mi-ar modifica sentimentele. Nu ti-as mai arata inca o data obrazul. N-am cui sa repet gestul. Daca aveam cui, nu trebuia repetat… Si te ascunzi nu pentru ca ti-ar fi rusine. Nu cunosti tu termenul. Ar insemna sa-ti constientizezi greseala si o urma de regret sa-ti incetoseze constiinta… Dar nici din asa ceva nu prea ai provizii. Esti prea ocupata sa-ti pese de tine. Numai de tine. Pentru ca esti bogata numai in interese. Ale tale…

Si cand te gandesti ca as fi fost in stare sa-ti incredintez soarta copiilor mei… Viitorilor mei copii. Tie, care m-ai vandut pe-un pumn de nimicuri… Sau ma rog, o galeata de „necesitati imediate”. Stii tu EXACT ce vreau sa spun…

Dar spune-mi, seara, inainte sa adormi, te chinuie macar putin gandul ca ai fost nedreapta ? Te intrebi daca mi-e bine ?Te furnica dorul ? Iti mai amintesti ca plangeam impreuna cand numai una din noi suferea ? Sau acum esti atat de fericita incat lacrimile si dorul iti sunt straine si par atat de vechi ?

Cand citesti aceste randuri iti mai amintesti de prietena ta ? Sau nu-ti trezesc nici un sentiment ? Trimiti linkul mai departe, cum ai trimis si melodia lui Pink – Save my life ? Aia n-a fost cu mesaj sa stii… era doar o melodie care mi-a placut. Versurile nu-ti erau dedicate. Ti-am trimis-o pentru ca mai faceam si asa ceva din cand in cand. Sau si asta ai uitat ?

Aceste randuri insa sunt. Sunt cu mesaj. Insa ce ai sa intelegi numai tu stii. A existat o vreme in care credeam ca gandim la fel. Ca ne ghidam dupa aceleasi principii. Astazi insa stiu ca nu e asa. N-a fost niciodata. De aceea, de la ce am incercat eu sa transmit si cum se vede de la tine, e cale lunga. Si anevoioasa. Eu n-am nici cea mai vaga idee…

Sau poate ti-e deja greata si te intrebi cum naiba poti sa te dezabonezi de la blogul asta . Cine stie ? Ti se da un link in mailul de instiintare a fiecarui post. Il apesi si dup-aia gata. No more me in the picture…

Am asteptat atata vreme un semn de la tine… Asta a fost ultimul de la mine. Am obosit.

Si-s furioasa. Ca am investit suflet iar tu ai aruncat tot la gunoi uitand ca asemenea gesturi iti ucideau si tie zilele candva… Nu ma mai intreb ce, de ce si cum. Ce interese, fizice, spirituale sau materiale te-au transformat, sau doar mi te-au descoperit, ce greseli iremediabile imi poarta semnatura de n-ai putut nici macar sa mi le reprosezi ca sa te inteleg, ce pastila pentru Uitare ai inghitit de nu-ti mai pasa. Recomanda-mi si mie leacul respectiv… Pentru ca amintirile astea pe mine inca ma mai dor…

Posted by Laura on Saturday, 5 July, 2008 @ 3:24 pm

Nu-mi amintesc de la cine le am, daca mi-au fost spuse sau scrise sau pe unde le-am citit daca asa e cum am aflat despre ele… Stiu insa ca nu sunt creatia mea desi pot spune ca ma reprezinta fiecare cuvintel…

Sunt multe citate pe care le-as aseza frumos pe liniutele unui chestionar, in dreptul “Motto”… Si cateva imi apartin. Insa nu si asta…

Mi-am amintit astazi de-aceste randuri atat de simple in aparenta si totusi atat de complexe pentru cine stie sa invete din ele o…  lectie de viata !

“Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse…
Fii bun, oricum.
Da-i lumii tot ceea ce ai mai bun
si poate nu va fi niciodata de ajuns…
Da-i lumii tot ceea ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu…
N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum.”

Posted by Laura on Friday, 4 July, 2008 @ 4:05 pm

Incetase sa creada in Fericire. In existenta, in puterile ei… Si isi spunea mereu ca basmele-s pentru bietii Visatori. Ca nimic nu e gratis si nici macar intamplator si ca viata e ca un mare concurs de dans. Te-ai impiedicat, esti descalificat…

Cand altii colectionau timbre sau monede ea isi impacheta visele-n Speranta cum se impacheteaza paharele in hartie ca sa nu se sparga…

In adolescenta asemana Iubirea cu aroma de vanilie sau inghetata cu caramel iar Zambetul sau nu invatase inca sa ascunda-n umbra si Tristete uneori.

Confunda Incapatanarea cu Hotararea si se mintea singura pentru ca i se parea poate, inconstient cumva, ca e mult mai usor decat sa-si stearga lacrimile… Prietenii aveau loc pe liste lungi pentru ca mai tarziu sa nu se mai inghesuie nici macar pe degetele unei maini.

Ii placea sa spuna ca numai cine nu o cunoaste isi poate permite sa nu o iubeasca. Viata i-a aratat ca ea insasi a putut sa iubeasca oameni pe care s-a dovedit ca nu-i cunoastea cu adevarat…

A constientizat puterea Cuvintelor numai cand si-a dat seama ca absenta lor o poate ucide, cand i-au permis sa le foloseasca ca arma si ca leac deopotriva, cand i-au fost scut si buldozer, cand i-au ordonat in versuri diminetile, cand i-au imortalizat amintirile, cand i-au imbracat sentimentele…

Si-a dorit Perfectiune si oameni carora sa le lipseasca, carora sa li se faca dor, oameni pe care sa-i doara absenta ei… Indiferenta ei. Si a sfarsit ranindu-se singura…

Si-a spus ca lacrimile sunt un lux pe care nu si-l poate permite si si-a promis ca va lasa in urma Strainul care i-a dat candva drumul la mana, care a plecat fara sa-si ia ramas bun, care nu a putut sa o opreasca din drum si care… care de fapt nici nu s-a sinchisit sa incerce. Strainul pe care ea l-a dat afara…

S-ar fi asteptat sa-i ceara socoteala pentru nesabuinta. Pentru impulsivitate. Sa-i reproseze legaturi sufletesti si ani intregi de amintiri. De nimicuri importante. Nimicurile lor…

A primit numai dreptul sa scrie. Sa-i scrie. Sa-i scrie desi stie ca nu o sa citeasca… iar daca o sa-si arunce un ochi pe randurile ei, nu o sa i se clinteasca niciun fir de par… Nicio remuscare nu o sa-i faramiteze buzele si n-o sa-i tulbure somnul.

Iar ea, fetita, a hotarat sa lase Povestea sa mearga inainte.

Si-ntr-un fel de Sincronizare Perfecta, un Om Special s-a strecurat minunat in Singuratatea asta apasatoare si i-a picurat din nou putinul acela de Optimism menit sa-i redea culoarea in obraji. Optimismul ala care o caracteriza si pe care-l comercializa foarte prost caci il impartea aproape gratis tuturor din jur… Si-apoi a aparut si Zambetul. Acelasi pentru care o iubeau necunoscutii… Si o doreau aproape pentru cat ii era de contagioasa starea de spirit. “Mica Bucurie cu Picioare“… Si galagioasa ca o Strengarita.

S-a indragostit nebuneste reiventand Iubirea, imprimand de-acum pe drum pasi dublii si-n mica ei Poveste randuri scrise de mana, scrise frumos, scrise curat… Scrise din Suflet. Scrise Astazi din invataturile celor de Ieri si pentru putinii ale caror priviri le vor mangaia Maine…

Posted by Laura on Tuesday, 17 June, 2008 @ 11:43 am

Da dragii mei ! Insa numai temporar… Nu stiu daca din fericire sau din pacate pentru voi. Asta ramane la latitudinea voastra…

Unde plec ? Intr-un binemeritat concediu… Iubitul meu care este trainer SCIA ENGINEERING trebuie sa fie zilele acestea la Sovata pentru a le prezenta clientilor Nemetschek respectivul program si eu il insotesc. Mi-am spus ca daca firma ne plateste oricum amandurora sederea la Hotel Danubius din statiune (4 stele :D) si drumul, e pacat sa nu ma duc…

Am auzit ca zona e frumoasa si oricum, importanta e schimbarea de peisaj si de aer. Ca anul asta multe lucruri s-au intamplat si mi-am simtit si corpul si sufletul slabite, scarbite, obosite…

De abia astept pentru ca merg cu noi si profesorul Pascale (cunoscatorii stiu!) cu sotia si copiii si atmosfera va fi cel putin faina. Oamenii sunt printre cele mai frumoase familii pe care le-am vazut, fizic si spiritual vorbind iar prezenta lor va fi un plus al calatoriei!

Promit sa fac multe-multe poze si sa va povestesc in detaliu tot cand ma intorc !

Ne vedem peste 5 zile !

Si.. oricat ati fi de ocupati, pastrati si niste timp sa va fie dor de mine !

Va pup dulce !

Posted by Laura on Sunday, 1 June, 2008 @ 1:38 am

Da…si tie ! La multi ani! Sarbatoreste azi, fara sa-ti fie frica sau rusine, copilul din tine! Lupta sa poti pastra mereu vie amintirea, zambetul sincer, sufletul curat si speranta … Ramai copil macar ca sa-ti mai poti permite sa plangi atunci cand te doare, sa te mai bucuri pentru lucruri simple, sa iubesti neinteresat… Cinsteste-ti parintii, bucura-te de natura, promite-ti ca visele tale vor deveni candva realitate…Si nu uita sa te rogi !

Rasfoieste astazi albumul cu poze pe care-l pastrezi in inima ta… Stiu ca si tie ti-e dor… De copilarie, de vremurile in care singura ta mare problema era – “uff, iar trebuie sa dorm la pranz!”, de povestile cu zane si feti-frumosi care te fascinau… Privesti uimit filmul copilariei tale si te lasi prins in acest joc al regasirii de sine, al redescoperirii unei lumi pe care o credeai pierduta undeva in negura timpului… Iti faci curaj si… EVADEZI! Pasesti pe urmele trecutului si retraiesti amintiri care iti par acum atat de indepartate si totusi, atat de reale… Simti aproape fizic durerea provocata de prima nazbatie, regasesti pe buze gustul inconfundabil al prajiturilor bunicii si in suflet emotiile cu care il asteptai nerabdator pe Mos Craciun… Ti-e dor de “felicitarile de Ziua Mamei” la a caror confectionare dedicai zile intregi, de sclipirea din priviri, de colindele pe care le cantai in jurul bradului, de “Tom & Jerry”…

Regasesti in locurile copilariei - neatinse parca de trecerea timpului - urmele in creta ale sotronului , coifurile si barcutele de hartie, castelele de nisip, oamenii de zapada…Se contureaza tot mai usor o lume , o poveste, o frantura de viata… Iti amintesti zambind prima zi de scoala, primele prietenii pe care le-ai legat si prima iubire…Te napadesc atatea amintiri… Si parca toate erau altfel…Tu erai altfel… Privesti in oglinda si tot ce ti-a ramas de atunci e nevoia neincetata de iubire… Iti pare rau ca astazi nu-ti mai sunt de ajuns imbratisarile mamei care-ti ofereau deunazi toata siguranta, protectia si iubirea de care aveai nevoie …

Acum cauti certitudini, dovezi, raspunsuri…Ti-e dor de inocenta pe care o respirai prin fiecare por… Ti-e dor sa mai crezi ca atunci in biruinta vesnica a binelui asupra raului si-ti doresti ca viata sa nu-ti fi dovedit contrariul…Ti-e dor de ceea ce erai, de ceea ce-ti doreai sa fii…De promisiunile pe care ti-ai jurat ca nu le vei incalca niciodata, de valorile – mostenire a celor 7 ani de-acasa - dupa care ai fost invatat sa te ghidezi…

Te lasi purtat in aceasta incursiune in timp de dorinta de a conserva o particica din tine, de a aduce in prezent “fantomele” trecutului….

Observi insa ca marturiile copilariei si-au facut simtita prezenta in toate etapele vietii… Ai fost copil si atunci cand, teoretic vorbind, erai un veritabil adult - matrurizat probabil prematur… Ultima amintire de “copil” e atat de recenta…Dar nu, nu te speria…fii mandru ca n-ai uitat, ca ai stiut sa pastrezi toate acele lucruri carora altii le spun “la revedere” prea devreme…

De 1 Iunie celebreaza copilaria – ca fundament al omului care esti astazi, sufletul – pentru capacitatea lui de a-si pastra tineretea si viata… Fii recunoscator pentru ceea ce ai , spune un “multumesc” sincer celor pentru care vei fi mereu copil-parintilor tai si…ce-i cel mai important …zambeste…caci azi e si ziua ta! Deci, hai sa mai fim, macar pentru o zi pe an, copii… Ce spui, accepti provocarea?

Posted by Laura on Saturday, 10 May, 2008 @ 12:55 pm

Jurnalului meu, seara, dupa prima zi la noul job…

S-au terminat Alegerile si se pare ca sloganul campaniei mele i-a convins pe constanteni ca merit riscul… “ If you say it can’t be done, let a woman prove you’re wrong…” am scris mare pe panoul verde inchis.

Astazi ma duc la Primarie. Sunt putin obosita pentru ca am stat pana tarziu sa citesc “Manualul tanarului primar” ca sa nu ma prinda nepregatita toate eventualele lucruri neprevazute specifice primelor zile….

Dis de dimineata m-a sunat mama care nu se mai oprea din felicitari si care convocase la ora 7 tot comitetul de vecine ca sa-si manifeste in cor admiratia prin propozitii de genul “ Stiam de cand erai mica ca vei ajunge mare!”

Bineinteles ca am ajuns mare. Doar nu era sa raman mica. Si acum ma bucur chiar de aproximativ 1.59 cm. Mare de toot !

Nu-mi permit sa intarzii asa ca m-am trezit indeajuns de devreme ca sa fiu gata exact la ora plecarii.

Sarind peste amabilitaturile cu care am fost primita, poze, presa si tot tacamul pe care il stim cu totii de la televizor, trebuie sa va povestesc ce a urmat.

Cred ca trecusera vreo 2 ore cu agitatia de “bun venit” cand intra in birou o doamna de vreo 50 de ani si se prezinta ca fiind asistenta mea personala si ma lamureste ca este acolo pentru orice am nevoie. Fac pariu ca daca iesea un barbat, se schimba peisajul cu o pitipoanca simpatica cu podoaba capilara de lungimi considerabile in comparatie cu cele ale fustei si decolteu direct proportional cu cei 15 cm de la tocuri. In fine, n-am primit un stripper si asta e. Desi imi inchipuiam ca-s mai rasfatate primaritele…

Biroul meu e mai mare decat dormitorul de acasa , am vreo 3 tipuri de aparate telefonice, un mobil, unul pentru convorbiri cu electoratul (si mi se aduce la cunostinta ca exista un buton care il trece automat pe “ocupat”!) si inca unul dotat cu fax si alte multe butoane pentru “secretizarea convorbirilor” si teleconferinte. Tehnologie nu gluma…

Dupa pauza de masa de la 12, unde am observat ca intr-o cantina a Primariei se gasesc feluri de mancare mai sofisticate decat la orice restaurant la care am fost vreodata, revin in birou unde doamna de mai devreme ma astepta cu un fel de “to do list” pe care se pare ca-l aveam de parcurs pana la sfarsitul zilei.

La ora 14 am intalnire cu pupincuristii. Pardon, imi cunosc staff-ul. Cand am vazut in ce hal sunt astia in stare sa “perie” mi-am zis ca ar trebui sa organizam sedinte cu oamenii deprimati. Poate le mai ridica moralul cu atatea complimente…

In vreo doua ore un tip in costum blumarin si cravata verde deschis (ce combinatie!!) mi i-a prezentat pe rand pe toti cei din sala cu nume , prenume, functie si functionalitati. Cred ca exista un post special al omului asta. Sa retina toate aceste detalii despre toti ceilalti. Ce memorie ! Si erau atat de multi ca pana i-a terminat pe toti, nu-mi mai aminteam nimic despre primul…

La 15.30 incepusem sa numar minutele caci orele trecusera atat de greu… Cand ceasul meu arata 16, m-am simtit usurata de parca as fi fost salvata de clopotel.

Ma urc grabita in masina si observ in timp ce ieseam din parcare ca in urma mea alerga o domnisorica pe la vreo 22 de ani care, dupa ce s-a oprit din gafait mi-a inmanat o lista cu programul pentru a doua zi, un carnetel cu telefoanele tuturor subordonatilor mei, si cheile unui audi A6 care-mi zambea politicos din parcare. Masina de serviciu…

Incerc sa-mi ascund umirea, si-mi amintesc ca pana de curand, plateam si eu pentru toate bunatatile astea…

Simpatica viata de primar. Dar a doua zi am demisionat…

Opiniune publicata si aici :

Posted by Laura on Friday, 9 May, 2008 @ 4:42 pm

Astazi scriu despre “Nimic”, pentru ca despre “Tot” s-a tot scris… Am vrut sa scriu despre Fericire pentru ca Nefericirea e pe buzele tuturor de parca prea multa vreme si am zis sa asez la intamplare o serie de ganduri pentru ca uneori devine obositoare obsesia mea pentru “ordine”…

M-am oprit din cautari pentru ca nu mai asteptam nimic si-am triat sentimentele dupa longevitate.

Mi-am facut Timp ca sa-mi permit sa-l pierd, si vazand ca inspiratia nu se grabeste sa sa intoarca, m-am apucat intr-un sfarsit de scris…

“Plictiseala este sanctiunea pentru delictul de inutilitate” imi tot reproseaza o voce care-mi place sa cred ca e a Constiintei. Si mi-e prea lene sa’ncerc macar a mima ca o contrazic. Mai bine o aprob… Mai simplu. Mai ieftin…

Astazi tac. De buna voie. Incredibil, nu? M-am saturat sa caut explicatii si sa mi se ceara lamuriri, sa-mi adun gandurile si sa-mi masor cuvintele.

Am vazut iar Clownii aceia care picteaza atat de frumos chipurile copiilor si mi-am dorit a mia oara sa am trei ani si sa incap in caruciorul pentru alimente din supermarket…

Am vrut sa nu mai fie atat de strident Nefirescul si incolor Regretul, am decojit Masti si-am cautat prin florarii Seminte de Nesimtire… In zadar.

N-am reusit bineinteles prea mare lucru si pentru prima data m-am impacat cu gandul ca Perfectiunea, ca si Zana Maseluta, exista numai in Povesti si-n visele micutilor…

Posted by Laura on Thursday, 8 May, 2008 @ 9:03 am

Cei mai frumosi ani… sunt bineinteles cei electorali. Sunt cei mai benefici pentru intreaga populatie…

Se eliberaza abonamente gratuite pe diferite linii de transport pentru categorii sociale defavorizate, se repara strazi, se renoveaza si redecoreaza tot orasul…

Se voteaza legi, se maresc salariile sau se dau aprobari pentru diverse proiecte care intr-un an obisnuit ar mai fi acumulat niste praf uitate in rafturile vreunui birou sus-pus asteptand o semnatura…

Dintr-o data apar solutii si solutionanti la care se pare ca nu se gandise nimeni inainte. Rotitele incep sa se miste si se misca bine. Foarte bine. Aparent fara niciun fel de combustibil… Pacat ca minunea, ca orice alta minune, nu dureaza foarte mult. Promisiunile electorale isi pierd valabilitatea odata cu incheierea alegerilor, proiectelor care dadeau atat de bine in mapele de prezentare frumos colorate li se gasesc rapid “erori neprevazute”, sponsorii dispar si electoratul ramane cu… buza umflata. Si cu speranta. “Hai s-o mai ducem vreo 4 ani, ca daca asa o tot ducem de atata vreme ce mai conteaza inca 1460 de zile…“

Din multitudinea de “potentiali schimbatori de istorie” algem unul. Majoritatea decide. Facem incercari pe propria piele stiind ca nu e prima data cand e posibil sa ne frigem, desi de ultima data ne-am tot promis ca o sa suflam si-n iaurt… Speranta bat-o vina insa nu ne lasa. Suntem oameni si suntem supusi greselii. Le facem si platim pentru ele… Cat de scump e discutabil. Cat de corecte ne sunt alegerile este greu de evaluat pentru ca suntem inevitabil, subiectivi.

Toata lumea are o parere, toti o solutie, fiecare candidat stie cel mai bine unde a gresit predecesorul insa in final, nimeni nu stie ce s-a intamplat de fapt si-n care punct exact lucrurile au inceput sa ia o alta curbura…

Eu zic sa mergeti la Vot si sa votati cu cine credeti voi ca e mai bine. Nu sunt in masura sa fac sugestii pertinente. Eu nu stiu care e alegerea ideala, insa stiu ca trebuie sa fac o alegere. Pentru ca mai tarziu, daca-ma vor roade remuscarile sa-mi trag singura palme, nu sa caut vinovati in cei pe care i-am lasat sa aleaga pentru mine…

Posted by Laura on Friday, 2 May, 2008 @ 2:50 pm

Posted by Laura on Friday, 2 May, 2008 @ 10:28 am