Laura Driha

Posted by Laura on Sunday, 3 August, 2008 @ 3:33 pm

Pentru ca Premiantii isi merita premiile… Si pentru fiecare copil care a renuntat sa mai lupte pentru Premiul I…

Posted by Laura on Monday, 7 July, 2008 @ 4:43 pm

N-ai stiut nimic. Si-ai inteles tot atat. Ti-a fost mai usor sa judeci, sa-ti rezervi dreptul la subiectivitate si sa profiti de el fara sa ti-l asumi cu tot cu riscuri. Si-ai ras. Nu stiu daca m-a durut ceva mai tare decat faptul ca ai ras. Credeai ca n-am sa aflu ?

Mi-ai intrepretat cuvintele si gesturile potrivind piesele micului Puzzle astfel incat sa se plieze perfect pe nevinovatia ta. Falsa ta nevinovatie.

Iar astazi te ascunzi. Inca te ascunzi fara sa realizezi ca simpla ta prezenta nu mi-ar modifica sentimentele. Nu ti-as mai arata inca o data obrazul. N-am cui sa repet gestul. Daca aveam cui, nu trebuia repetat… Si te ascunzi nu pentru ca ti-ar fi rusine. Nu cunosti tu termenul. Ar insemna sa-ti constientizezi greseala si o urma de regret sa-ti incetoseze constiinta… Dar nici din asa ceva nu prea ai provizii. Esti prea ocupata sa-ti pese de tine. Numai de tine. Pentru ca esti bogata numai in interese. Ale tale…

Si cand te gandesti ca as fi fost in stare sa-ti incredintez soarta copiilor mei… Viitorilor mei copii. Tie, care m-ai vandut pe-un pumn de nimicuri… Sau ma rog, o galeata de „necesitati imediate”. Stii tu EXACT ce vreau sa spun…

Dar spune-mi, seara, inainte sa adormi, te chinuie macar putin gandul ca ai fost nedreapta ? Te intrebi daca mi-e bine ?Te furnica dorul ? Iti mai amintesti ca plangeam impreuna cand numai una din noi suferea ? Sau acum esti atat de fericita incat lacrimile si dorul iti sunt straine si par atat de vechi ?

Cand citesti aceste randuri iti mai amintesti de prietena ta ? Sau nu-ti trezesc nici un sentiment ? Trimiti linkul mai departe, cum ai trimis si melodia lui Pink – Save my life ? Aia n-a fost cu mesaj sa stii… era doar o melodie care mi-a placut. Versurile nu-ti erau dedicate. Ti-am trimis-o pentru ca mai faceam si asa ceva din cand in cand. Sau si asta ai uitat ?

Aceste randuri insa sunt. Sunt cu mesaj. Insa ce ai sa intelegi numai tu stii. A existat o vreme in care credeam ca gandim la fel. Ca ne ghidam dupa aceleasi principii. Astazi insa stiu ca nu e asa. N-a fost niciodata. De aceea, de la ce am incercat eu sa transmit si cum se vede de la tine, e cale lunga. Si anevoioasa. Eu n-am nici cea mai vaga idee…

Sau poate ti-e deja greata si te intrebi cum naiba poti sa te dezabonezi de la blogul asta . Cine stie ? Ti se da un link in mailul de instiintare a fiecarui post. Il apesi si dup-aia gata. No more me in the picture…

Am asteptat atata vreme un semn de la tine… Asta a fost ultimul de la mine. Am obosit.

Si-s furioasa. Ca am investit suflet iar tu ai aruncat tot la gunoi uitand ca asemenea gesturi iti ucideau si tie zilele candva… Nu ma mai intreb ce, de ce si cum. Ce interese, fizice, spirituale sau materiale te-au transformat, sau doar mi te-au descoperit, ce greseli iremediabile imi poarta semnatura de n-ai putut nici macar sa mi le reprosezi ca sa te inteleg, ce pastila pentru Uitare ai inghitit de nu-ti mai pasa. Recomanda-mi si mie leacul respectiv… Pentru ca amintirile astea pe mine inca ma mai dor…

Posted by Laura on Saturday, 5 July, 2008 @ 3:24 pm

Nu-mi amintesc de la cine le am, daca mi-au fost spuse sau scrise sau pe unde le-am citit daca asa e cum am aflat despre ele… Stiu insa ca nu sunt creatia mea desi pot spune ca ma reprezinta fiecare cuvintel…

Sunt multe citate pe care le-as aseza frumos pe liniutele unui chestionar, in dreptul “Motto”… Si cateva imi apartin. Insa nu si asta…

Mi-am amintit astazi de-aceste randuri atat de simple in aparenta si totusi atat de complexe pentru cine stie sa invete din ele o…  lectie de viata !

“Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse…
Fii bun, oricum.
Da-i lumii tot ceea ce ai mai bun
si poate nu va fi niciodata de ajuns…
Da-i lumii tot ceea ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu…
N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum.”

Posted by Laura on Friday, 4 July, 2008 @ 4:05 pm

Incetase sa creada in Fericire. In existenta, in puterile ei… Si isi spunea mereu ca basmele-s pentru bietii Visatori. Ca nimic nu e gratis si nici macar intamplator si ca viata e ca un mare concurs de dans. Te-ai impiedicat, esti descalificat…

Cand altii colectionau timbre sau monede ea isi impacheta visele-n Speranta cum se impacheteaza paharele in hartie ca sa nu se sparga…

In adolescenta asemana Iubirea cu aroma de vanilie sau inghetata cu caramel iar Zambetul sau nu invatase inca sa ascunda-n umbra si Tristete uneori.

Confunda Incapatanarea cu Hotararea si se mintea singura pentru ca i se parea poate, inconstient cumva, ca e mult mai usor decat sa-si stearga lacrimile… Prietenii aveau loc pe liste lungi pentru ca mai tarziu sa nu se mai inghesuie nici macar pe degetele unei maini.

Ii placea sa spuna ca numai cine nu o cunoaste isi poate permite sa nu o iubeasca. Viata i-a aratat ca ea insasi a putut sa iubeasca oameni pe care s-a dovedit ca nu-i cunoastea cu adevarat…

A constientizat puterea Cuvintelor numai cand si-a dat seama ca absenta lor o poate ucide, cand i-au permis sa le foloseasca ca arma si ca leac deopotriva, cand i-au fost scut si buldozer, cand i-au ordonat in versuri diminetile, cand i-au imortalizat amintirile, cand i-au imbracat sentimentele…

Si-a dorit Perfectiune si oameni carora sa le lipseasca, carora sa li se faca dor, oameni pe care sa-i doara absenta ei… Indiferenta ei. Si a sfarsit ranindu-se singura…

Si-a spus ca lacrimile sunt un lux pe care nu si-l poate permite si si-a promis ca va lasa in urma Strainul care i-a dat candva drumul la mana, care a plecat fara sa-si ia ramas bun, care nu a putut sa o opreasca din drum si care… care de fapt nici nu s-a sinchisit sa incerce. Strainul pe care ea l-a dat afara…

S-ar fi asteptat sa-i ceara socoteala pentru nesabuinta. Pentru impulsivitate. Sa-i reproseze legaturi sufletesti si ani intregi de amintiri. De nimicuri importante. Nimicurile lor…

A primit numai dreptul sa scrie. Sa-i scrie. Sa-i scrie desi stie ca nu o sa citeasca… iar daca o sa-si arunce un ochi pe randurile ei, nu o sa i se clinteasca niciun fir de par… Nicio remuscare nu o sa-i faramiteze buzele si n-o sa-i tulbure somnul.

Iar ea, fetita, a hotarat sa lase Povestea sa mearga inainte.

Si-ntr-un fel de Sincronizare Perfecta, un Om Special s-a strecurat minunat in Singuratatea asta apasatoare si i-a picurat din nou putinul acela de Optimism menit sa-i redea culoarea in obraji. Optimismul ala care o caracteriza si pe care-l comercializa foarte prost caci il impartea aproape gratis tuturor din jur… Si-apoi a aparut si Zambetul. Acelasi pentru care o iubeau necunoscutii… Si o doreau aproape pentru cat ii era de contagioasa starea de spirit. “Mica Bucurie cu Picioare“… Si galagioasa ca o Strengarita.

S-a indragostit nebuneste reiventand Iubirea, imprimand de-acum pe drum pasi dublii si-n mica ei Poveste randuri scrise de mana, scrise frumos, scrise curat… Scrise din Suflet. Scrise Astazi din invataturile celor de Ieri si pentru putinii ale caror priviri le vor mangaia Maine…

Posted by Laura on Monday, 23 June, 2008 @ 3:06 pm

Sentimente ciudate ne incearca, uman, la fiecare intoarcere… Sau reintoarcere. Ciudate in sensul de contradictorii. O parte din noi isi doreste mereu sa revina acasa iar o alta parte ramane macar cu gandul acolo unde pana nu demult se fabricau amintiri si vise…

Am sa va povestesc desigur despre mini-vacanta la Sovata despre care va scriam aici, pentru ca mi-e practic imposibil sa postez toate cele 525 de poze graitoare pentru cat de frumos a fost acolo…

N-am sa va spun cat e de curat aerul pentru ca oamenii de acolo nu taie padurile ca sa faca parcari sau mall-uri. Nici ca hotelul la care am stat ne-a oferit conditii impecabile de cazare si in ceea ce priveste mancarea, un bufet suedez foarte diversificat la fiecare masa.

Nici ca Lacul Ursu era curat ca lacrima fara sa pluteasca pe el vreun PET de bere de la meciul de aseara, un ambalaj de la seminte si vreo 2-3 chistoace.

Nu va povestesc despre cat mi s-au parut de civilizati oamenii de acolo pentru ca nu exista o hartie pe jos, n-am auzit de scandaluri la colt de strada sau injuraturi si claxoane din categoria “cartier-isme”.

Am sa va povestesc in schimb de buna organizare a firmei Nemetschek, despre oamenii pe care i-am cunoscut si care mi-au lasat o foarte buna impresie, despre cei cu care am calatorit si cu care as repeta experienta oricand…

Incep cu Dan Moraru, director Nemetschek Romania, un tip foarte destept si care beneficiaza de un foarte dezvoltat simt al umorului. A organizat totul cu o atat de mare clasa si bun-gust, incat sunt convinsa ca toata lumea a plecat la fel incantata de desfasurarea intregului eveniment ca si mine…

Mi s-a parut geniala ideea concursului “We build bridges instead of walls” de la sfasitul ultimei zile petrecute acolo, cand dupa ce am fost impartiti in 24 grupe de cate 10, 12 rosii si 12 albastre diferentiate intre ele prin semne zodiacale, ni s-a propus sa construim cate o jumatate de pod. Si la sfarsit, fiecare grupa trebuia sa se uneasca cu corespondenta ei de cealalta culoare si impreuna sa formeze cu constructiile lor, un pod care sa reziste sub greutatea unei persoane! Dispuneam numai de stinghii de lemn si un ghem de funie… Ingenios nu ? Si destul de interesant, pentru ca inginereste vorbind, a fost o provocare. De partea artistica a echipei mele m-am ocupat eu si-am desenat cu acuarele un afis care sa ilustreze creatia noastra ! Si sunt de parere ca a iesit cel mai fain dintre toate ! (modesta cum sunt, doar ma stiti !) Intreaga activitate s-a desfasurat in Salina Praid, la 120m sub pamant… Desi putin cam racoare acolo jos, va spun sincer ca sarea nu mi s-a parut nicicand mai frumoasa…

Va scriu si despre intreg staff-ul firmei organizatoare care au fost atenti ca toata lumea sa fie bine tratata, sa se simta ca in vacanta desi majoritatea erau acolo in interes de serviciu, despre cat au fost de primitori si deschisi. Va multumesc pentru tot !

Vreau sa va povestesc si despre Diana si Vlad, copiii profesorului Dan Pascale si ai Laurei, care au impartit tinerete si exuberanta in stanga si-n dreapta printre atatea costume si oameni mari… Au colorat simpatic intregul peisaj caci atrageau atentia oriunde isi faceau aparitia fiind si frumosi si dulci si zambareti nevoie mare… Alaturi de parintii lor ne-au fost si tovarasi de drum, am ras, am cantat, am facut baloane de sapun si-am mancat floricele si ciocolata ! Am facut baie in “pliscina” cum spune Diana iar Vlad ne-a aratat cum se innoata ca la carte…

Am sa va scriu, ca unor oameni in fata carora ma confesez de ceva vreme incoace si cat de frumoase sunt zilele, indiferent de starea vremii, cand langa tine se afla omul care-ti face inima sa zambeasca, pe care-l iubesti si care te iubeste…

Zile de vis, amintiri de neuitat… Oameni frumosi, familii fara neaparat legaturi de sange dar si din cele care incununeaza minunat sensul propriu al cuvantului, monumente de iubire, de daruire, de rabdare si de curaj…

O sa-mi fie dor. Desi stiu ca acesta e doar inceputul…

Pe curand dragii mei !

Poze aici.

    Iubitului meu :   Marco Antonio Solis - Yo te necesito 

Posted by Laura on Tuesday, 17 June, 2008 @ 11:43 am

Da dragii mei ! Insa numai temporar… Nu stiu daca din fericire sau din pacate pentru voi. Asta ramane la latitudinea voastra…

Unde plec ? Intr-un binemeritat concediu… Iubitul meu care este trainer SCIA ENGINEERING trebuie sa fie zilele acestea la Sovata pentru a le prezenta clientilor Nemetschek respectivul program si eu il insotesc. Mi-am spus ca daca firma ne plateste oricum amandurora sederea la Hotel Danubius din statiune (4 stele :D) si drumul, e pacat sa nu ma duc…

Am auzit ca zona e frumoasa si oricum, importanta e schimbarea de peisaj si de aer. Ca anul asta multe lucruri s-au intamplat si mi-am simtit si corpul si sufletul slabite, scarbite, obosite…

De abia astept pentru ca merg cu noi si profesorul Pascale (cunoscatorii stiu!) cu sotia si copiii si atmosfera va fi cel putin faina. Oamenii sunt printre cele mai frumoase familii pe care le-am vazut, fizic si spiritual vorbind iar prezenta lor va fi un plus al calatoriei!

Promit sa fac multe-multe poze si sa va povestesc in detaliu tot cand ma intorc !

Ne vedem peste 5 zile !

Si.. oricat ati fi de ocupati, pastrati si niste timp sa va fie dor de mine !

Va pup dulce !

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:45 pm

Exista momente in care iti doresti sa Stralucesti prin Simpla Prezenta si nu prin Culoare… iar in absenta nuantelor, oamenii sa invete sa aprecieze Detaliile… in profunzimea lor…

Posted by Laura on Friday, 13 June, 2008 @ 2:10 pm

Intotdeauna mi-am dus luptele in cuvinte. Mi-am personalizat iubirile si mi-am imortalizat greselile, mi-am colorat realitatile si-am mazgalit caricaturi de speranta…

Le-am scris oamenilor pe care i-am iubit, pentru ca am fost indeajuns de lasa sa nu le-o spun in fata si-am incercat sa-mi vindec ranile lacrimand cu cerneala…

Mi-am dorit sa sadesc pasiuni in oameni care nu ma cunosc si sa cunosc oameni care sa-mi starneasca nelinisti mistuitoare…

Am vrut Sinceritate inainte sa stiu ca e prea scumpa sa mi-o pot pemite si am pretins Adevar oamenilor care-l vindeau si deteriorat, si schiop, si trist cumva prin puterea sa involunatra de a-si Ucide proprietarii…

Am pus Intrebari despre Prietenie, despre Viata, despre Curaj si am primit raspuns Ipocrizia omului marunt, Ironia sortii si perisabilitatea mustrarilor de Constiinta.

Am acordat Incredere fara sa mi se para neaparat Sacrificiul Suprem si-am inselat Asteptari drept moneda de schimb dezamagirilor mele… Mi s-a parut corect sa iert numai ce conform propriilor principii mi-ar fi pastrat somnul linistit si traista cu Regrete saraca si mi-am educat Sentimentele sa moara singure cand incepeau sa doara, cand existau numai in mine, cand nu reuseau sa reziste timpului…

Astazi mai vreau doar sa-i Uit pe cei de care imi mai e dor cateodata, ca sa nu-mi mai ingreuneze sufletul amintirea lor, sa le accept absenta si indiferenta ca pe ceva iremediabil, sa sterg tot ce n-au vrut sa pastreze, tot ce-au desconsiderat, tot ce au lasat prada descompunerii si ce n-au sa ceara niciodata inapoi…

Posted by Laura on Monday, 9 June, 2008 @ 2:37 pm

How about a round of applause
A standing ovation

You look so dumb right now
Standing outside my house
Trying to apologize
You`re so ugly when you cry
Please, just cut it out

Don`t tell me you`re sorry cuz you`re not
Baby when I know you`re only sorry you got caught
But you put on quite a show
You really had me going
But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

Grab your clothes and get gone
You better hurry up before the sprinklers come on
Talkin` about, girl, I love you, you`re the one
This just looks like the re-run Please, what else is on
And don`t tell me you`re sorry cuz you`re not
Baby when I know you`re only sorry you got caught
But you put on quite a show
You really had me going

But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

And if I want for the bad lies goes to you
For make it me believe that you could be
Faithful to me
And here you speech out
How about a round of applause
A standing ovation

But you put on quite a show
You really had me going
But now it`s time to go
Curtain`s finally closing
That was quite a show
Very entertaining
But it`s over now
Go on and take a bow

But it’s over now

Posted by Laura on Tuesday, 3 June, 2008 @ 1:22 pm

Citeam ieri, pe blogul unui om pe care il citesc de ceva vreme despre pierderile sufletesti care te fac sa te simti pustiit si care-ti umbresc fericirea uneori atat de fragila…

Mi-am amintit cat este de usor sa judeci din exterior si m-am rusinat la gandul ca am facut-o si eu in nenumarate randuri…

Mi-am plans neputinta, ignoranta si nestiinta, i-am plans durerea si am condamnat nedreptatile care ne dovedesc in fiecare zi ca mai nimic nu depinde de noi… Mi-a fost greu sa-i spun cat imi pare de rau caci cuvintele mele erau inutile si mi-ar fi placut sa-i strang mana, s-o cunosc personal pe doamna vietii lui si sa-mi permit o imbratisare care sa tina loc sutelor de cuvinte pe care si asa nu le gaseam… Uram Messengerul pentru ca mocuta aia galbena care ilustreaza sentimentul de tristete nu cuprindea nici 2% din ceea ce simteam, din ceea ce ma facusera cuvintele lui sa simt…

Am ales Tacerea ca sa nu rascolesc ceea ce nu pot vindeca si mi-am promis c-am sa va povestesc pentru ca voi, putinii ce-mi cititi gandurile sa pastrati invatamintele experientei mele…

Am avut supriza sa vad ca exista oameni ale caror suflete impietrite de viata, de foste iubiri sau poate lipsite pur si simplu de substanta nu schiteaza nicio modificare de stare de spirit si nicio lacrima nu le umezeste obrazul…

Am vazut reactii marcate de inconstienta, de rautate si de imbecilitate. In cel mai propriu sens al cuvantului. Am vazut oameni de un optimism de invidiat, avand in vedere ca gaseau solutii oricarei dureri, oricarei pierderi… Pentru o clipa i-am invidiat. Insa numai pentru o clipa, pentru ca apoi ii gaseam handicapati sufleteste, saraci si tristi desi pozau cu nonsalata in intruchiparile Fericirii…

Ii multumesc domnului pentru cuvintele lui care mi-au zdruncinat realitatea si-i cer scuze ca mi-am permis aceste randuri…