Amintiri cu cod de bare

Posted by Laura on Tuesday, 27 January, 2009 @ 9:09 am

Leapsa de la MakavelliRo, de aici.

Sa pun un cod de bare amintirilor mele… Sa le evaluez la rece, ca un contabil rutinat nu cred ca as putea. Mi s-ar parea prea importante nimicurile mele si as supraevalua evenimente total indiferente celorlalti.

As vinde scump sotronul jucat in fata blocului si desenele pe asfalt, juliturile de la mersul pe bicicleta si corcodusele mancate cat inca erau verzi. In cartea mea incredibil de scumpa as strange primul spectacol de balet la care am fost cu tata – Lacul Lebedelor , lantisoarele din hartie facute la gradinita cu care decoram toata casa de Sarbatori, sandwich-urile cu paine prajita si cacaua fierbinte pe care ni le aducea mama in pat, caldura focului de soba din noptile geroase si povestile nemuritoare…

As umple pagini intregi cu interminabilele jocuri de v-ati ascunselea, cu oamenii de zapada din fiecare iarna si campurile de maci pe care le “cheleam” in cateva minute ca sa-i decoram mamei toata casa in rosu si alb…

Undeva in josul paginii , cu caracter mai mic as povesti toate nastrusniciile “absolut neintentinate” la care am participat, impinsa oarecum de constiinta care nu m-ar lasa sa le uit. Sau sa le fac uitate.

As dedica un capitol special oamenilor pe care nu ii voi uita niciodata, incepand cu mama mea, carei ii datorez tot ceea ce sunt azi ca om si careia nu-i pot multumii indeajuns in cuvinte pentru ca a fost mereu acolo, trup si suflet, gand si zambet…

As continua apoi cu doamna profesoara de Constructii din liceu – Manuela Arendt – de la care am invatat ca e important sa iti placa ceea ce faci ca sa poti face asta toata viata si d0amna profesoara Aurelia Lapusan de la cursul de Jurnalism care m-a facut sa iubesc scrisul si de la care am incercat sa “fur meserie” vreme de 3 ani cat am scris pentru o revista locala – Adolescentul.

Mi-as aminti de cea care mi-a fost prietena 9 ani de zile, chiar daca acum e numai amintire si-as scrie multe randuri despre lucrurile care ne-au legat atata vreme. Si-apoi de cei care au incercat sa umple golul, fiindu-mi aproape in incercarea de a recapata speranta in rotunjimea rotii…

Un prea bogat cumparator ar regasi in viata mea, inchisa intr-o carte, intreaga nebunie a sentimentelor cand colorate, cand cenusii, mi-ar identifica slabiciunea pentru copii si proastele alegeri, deloc putine, cand vine vorba de incredere acordata oamenilor…

Mi-ar cumpara povestea poate vreo mama care vrea sa dea si exemple nu complet pozitive copilului sau in incercarea de a-l invata ca in viata nimic nu e perfect si poate oamenii care m-au cunoscut ca sa vada cat au insemnat pentru mine sau daca imi amintesc ca i-am stiut…

As vinde-o scump nu pentru cat imi sunt de pretioase mie toate amintirile ci pentru privilegiul celui ce le-a cumparat de a-mi citi direct in suflet…

Tu mi-ai cumpara amintirile ?

Povestea Creionului

Posted by Laura on Sunday, 25 January, 2009 @ 12:13 pm


…de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.


Doleante :))

Posted by Laura on Saturday, 24 January, 2009 @ 7:55 am

Vreau inghetata cu caramel mancata pe strada, in mijlocul unei superbe ninsori de iarna… Vreau surprinderea trecatorilor socati de atata nebunie si glasul ragusit de a doua zi…

Vreau pasi de dans in locul celor imbuibati de rutina nemuritoarelor pietre de pe drum si supradoza de ciocolata, vreau Rasarit de Soare de 3 ori pe zi si intrezicerea prin lege a Concursurilor de Miss. Nu pot sa ma uit la fatucile alea, veritabile sculpturi in osul omenesc si-n timpul asta sa-mi incarc perfuzia cu jeleuri de Cola, ca pur si simplu nu se potrivesc !

Vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata suferind de amnezie si implicit purtatoare de inima noua, nu pentru ca m-as gandi vreodata sa-mi donez organele Asociatiei pentru Drepturile Soriceilor pacaliti de Cascaval ci doar asa, pentru diversitate.

Vreau sa ma plictisesc… Dar nu oricum, ci teribil ! Sa ma plictisesc atat de tare incat sa-mi fie fortata imaginatia sa creeze ceva nou, sa intru in istorie pentru cel mai util lucru produs de plictiseala, sa ma imbat cu celebritate si sa dau, macar odata-n viata mea, un autograf…

Si-apoi sa-mi fie contagios doar zambetul, curajul si imbratisarea…

Sa-nvat sa pescuiesc ca sa-mi reperfectionez rabdarea, sa-mi iau carnetul de sofer ca asta de student isi pierde valabilitatea in curand si sa imi maresc colectia de Papusele Blossom (Power Puff).

Sa castig la Loto pentru ca dupa calculele mele, e singura sansa sa-mi fac un dressing plin cu pantofi cand ma voi muta la casa mea. Muncind cinstit s-ar putea sa-mi ia de vreo doua trei ori mai mult timp decat am intr-o viata…

La final de rand, insa nu si de gand ( ca deh, lista-i lunga !) as mai vrea si o placa de lemn si multa-multa plastilina… Sa ma joc, ca mi-e dor !

Hai v-am pupat !

Ne auzim !

Rea…

Posted by Laura on Wednesday, 21 January, 2009 @ 10:00 am

“Always forgive your enemies; nothing annoys them so much.”

Oscar Wilde

Esti rea. Si cand te chinui sa pari buna esti rea. Cand taci, rele iti sunt pana si gandurile pe care incerci sa le ascunzi in spatele cuvintelor nespuse… Rea iti este si privirea, rele iti sunt si buzele pe care le fortezi sa ia forma unui zambet…

Nu stiu daca ai fost mereu asa sau ai devenit intre timpuri si nici nu vreau sa imi inchipui ce crunta a fost viata cu tine de n-a mai ramas nimic din omul pe care l-am cunoscut candva. Unde-ai gasit atata slabiciune si cata rautate trebuie sa fi indurat tu insati daca te-ai hotarat s-o pastrezi drept scut, drept rezerva de comportament… Drept arma.

Mi-ar fi placut sa te opresc azi si sa te intreb ce s-a intamplat de te-ai schimbat asa. Sa scoromnesc inauntrul tau dupa niscaiva ramasite umane… Sa te intreb cat esti de nefericita de iti e mereu atat de intunecata privirea si cat iti e de trist sufletul de nu mai reusesti nici zambetul sa ti-l colorezi…

Astazi mi-a fost mila de tine. Pentru prima data in atatia ani de zile, mi-a fost mila de tine. Te chinuiai atat sa pari indiferenta… Dar uiti ca eu te cunosc. Si nu cred ca-ti poate citi cineva starea de spirit in ridurile de expresie ale fetei mai bine decat reusesc eu dintr-o privire…

Iti simt nervozitatea in fiecare gest, in fiecare ras intentionat mai galagios ca sa ajunga si la urechile mele. Uiti ca eu te-am invatat lectiile astea ? Dar nu le-ai invatat bine… Daca n-ai fi citit pe acest blog de fiecare data cand m-a durut ceva, n-ai fi stiut… Eu m-am autoeducat sa par din piatra. Tu nu poti… Cel putin nu pentru mine.

Eu stiu si de ce iti feresti privirea, de ce ai uitat cum se saluta si de ce prezenta mea te nelinisteste. Tu stii ?

Eu stiu si cat te doare Spectacolul la care trebuie sa participi in fiecare zi, specatcol in care El si Ea formeaza un Noi iar tu esti doar un simplu spectator

Si-am vrut sa te retin o clipa… Sa-ti vorbesc. Dar te grabeai atat de tare sperand ca n-am sa te observ, sperand ca n-am sa-ti citesc toata tristetea in doua cuvinte, intr-un “Sunt bine, multumesc”… Nici n-a fost nevoie sa vorbim. Am inteles tot tocmai din felul in care te-ai chinuit sa ma eviti…

Nu-ti doresc sa ne aduca viata, in felul ei ciudat de a intoarce lucrurile, fata in fata. Stiu ca ti-ar fi incredibil de greu sa ma mai privesti in ochi.

Imi doresc sa treaca repede aceste cateva luni cat circumstantele ne mai pot face drumurile sa se incruciseze si-apoi sa uit de tine cum se pare ca incerci si tu sa faci…

Si randurile mele, dedicate tie, sa fie posturi vechi, sentimente trecute, amintiri ingropate…

Sa nu mai ai curiozitatea sa vezi ce-am mai scris, pentru ca poate te va durea catusi de putin sa vezi ca Timpul nu te-a iertat si viata mea a mers inainte si fara tine… Sa uiti si-aceasta pagina, si acesti ani, si omul care a ramas cu un gust amar dupa fiecare rand scris despre Noua Tu…

Ramai cu bine ! Sa nu-ti lipsesc…

Lil’Sis

Unora…

Posted by Laura on Tuesday, 6 January, 2009 @ 2:25 pm

Am dedicat postul anterior prietenilor mei… Si-am zis ca nu-i frumos, chiar si asa rautacioasa cum sunt eu, sa-i neglijez pe ceilalti. Mai putin prieteni. Sau deloc prieteni.

Trebuie sa stie ca le recunosc importanta in aceeasi masura ca primilor mentionati pentru ca daca n-ar exista si oameni asemenea lor, as iubi pe toata lumea. Si n-am resursele necesare, desi imi place sa cred ca efortul depus nu mi-ar parea asa semnificativ. Ca vorba aceea, imi curge atata suflet prin vene…

Indrazneam candva sa spun “Numai cine nu ma cunoaste nu ma iubeste!” si-am avut surpriza, ca sa nu-i spun dezamagirea, ca mi s-a intamplat tocmai mie sa mi se risipeasca sentimentele care ma legau de unii oameni, tocmai pentru ca am ajuns sa-i cunosc cu adevarat.

Suntem fiinte ciudate si diferite si ne aflam intr-o continua schimbare cand vine vorba de gusturi. Si nu ma refer acum la multele arome de inghetata. Ci la oameni…

Odata cu maturizarea emotionala, cresc si pretentiile. Nu cred ca are vreunul dintre noi pretentii mai mari decat cele raportate la cei ce ne alcatuiesc Universul apropiat, oamenii carora le dedicam timp, suflet, energie si… cateva randuri.

Nu ne doare mai tare indiferenta oricarui strain decat tacerea omului care ne-a fost oglinda sufleteasca vreme de ani buni, nu ne scrijeleste spiritual rautatea nativa a unora cat o face gandul ca bunatatea care era candva pentru noi e acum a altcuiva, nu plangem mai tare seara la culcare ca atunci cand o facem dupa o zi intreaga in care am mimat fericirea…

E complicat, complicat tare sa castigi si sa acorzi incredere unui om pentru ca Prietenii sunt de cele mai multe ori personaje de basm sau actori bine platiti sa vanda speranta amestecata cu umor. In viata reala deasupra fiecaruia atarna un mare semn de intrebare, fiecare pas facut in doi poate fi si ultimul pentru ca viata are modul ei aparte de a ne da lectii, mai ales cand avem impresia ca le stim pe toate…

In spatele fiecarui om suspicios se afla un visator rapus de propria-i speranta, un om tradat si chinuit candva de cei cu care-si plamadea un oarecare viitor, un pierzator care si-a promis ca n-o sa mai rupa bucati din intregul sau sufletesc ca sa le vindece altora greselile…

Predictii…

Posted by Laura on Sunday, 21 December, 2008 @ 4:38 pm


Ai sa pleci fara sa te uiti inapoi

Si-au sa-ti iubeasca pasii toti nefericitii.

Iti vor plange absenta

Numai copiii

Caci n-au invatat inca sa-si nege amintirile

Si deocamdata nu-i rana pentru ei decat cea care sangereaza…

Scrisorile au sa uite cat de rotund faci “a”-ul

Si gustul timbrelor iti va fi strain

Pentru ca ai prea patate de cerneala degetele

Si gandul prea acelasi

Ai sa zambesti mereu

Chiar daca uneori doar trist, amar sau pur si simplu minunat.

Iar curiosii au sa se intrebe de fiecare data

Daca chiar esti ceea ce pari

Sau semeni mult prea bine cu ceea ce nu esti

Si-ai sa taci

Nu din comoditate cat din experienta,

Pentru ca s-a vandut prea bine in trecut

Linistea ta.

Primele cadouri…

Posted by Laura on Saturday, 20 December, 2008 @ 4:44 am

     

In cateva zile eu si surioara mea imbatranim ! Implinim 23 de ani pe 23 Decembrie…

Si aseara am primit primele cadouri, de la verisoarele noastre pentru ca pleaca din localitate de Srabatori si nu vor fi aici de ziua noastra !

Eu am primit un parfum “Touch of Pink” de la Lacoste care miroase incredibil a… ROZ ! A bucurie, a optimism, a… mine ?! Imbina minunat note de iasomie si violete ce se intrepatrund cu note discrete de coriandru, portocala, mosc si vanilie. Contine si esente de nucsoara, morcov si lemn de snatal.O nebunie a simturilor! Narile mele detectau aroma diminetilor de Mai…  I’m loving it !

Cadoul surioarei mele este un Euphoria de la Calvin Klein, intr-o sticla foarte interesanta ca design si care contine note de orhidee neagra, violete, ambra, rodie si lotus. Asta ca sa va faceti o imagine… olfactiva ! Mi se pare ca miroase a eleganta clasica, emanand incredere si transpunand-o pe cea care-l poarta intr-o stare de… euforie ! :P
V-am povestit pentru ca anul asta m-am hotartat sa scriu despre toate lucrurile care imi plac, care-mi dau o stare de bine, despre toti oamenii dragi din jurul meu si nu in ultimul rand, despre mine

                                                                                                                                                   Va sarut !

                                                                                                                                                                    Laura

Exista Oameni…

Posted by Laura on Sunday, 14 December, 2008 @ 4:29 pm

Nascoceam prin amintiri si-am gasit un gand mai vechi… Ce copil eram…

Amintiri…

Posted by Laura on Friday, 5 December, 2008 @ 8:25 am

Copila, n-ai plecat ? Ai zis ca pleci…

Nu. Eu nu am vrut sa plec. Tu m-ai tot dat afara…

Ce mai astepti, ce te opreste ? Pleaca !

Dar maine e Mos Nicolae ! Mai lasa-ma putin…

Perpetuum Mobile

Posted by Laura on Tuesday, 18 November, 2008 @ 8:13 am

Am spus in nenumarate randuri, aici sau aievea despre cei 7 ani de acasa” si despre cum, la multi dintre cei cu care mi-a fost dat sa interactionez expresia se restrange generos la “cele maxim 5 luni pentru ca in primii 7 ani cam doar atata timp si-au petrecut parintii lor cu ei explicandu-le cum sta treaba cu “educatia” si dandu-le “lectii de viata”.

Am judecat aspru parintii care nu stiu sa-si creasca odraslele inoculandu-le macar o farama de bun-simt pentru ca mai apoi sa le gasesc tot eu scuza ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni.

Si uite asa am ajuns la concluzia ca, fara sa vrem totul functioneaza ca un fel de “perpetuum mobile” in aceasta sensibila chestiune legata de “pacatele” pe care le cari, vrei sau nu, de la parintii tai !

Ce m-a apucat pe mine sa scriu despre subiectul asta tocmai astazi, in asa o frumoasa zi de toamna tarzie ? Paaaaai… Sa va povestesc ! ( Mai aveti rabdare?)
In drumul meu spre casa am luat, ca orice student care se respecta, autobuzul ! Si, asa cum stiti cu totii, nicaieri nu gasesti o paleta mai colorata de oameni ca in autobus.

Langa mine doua domnisoare. Din discutia lor aveau mai putin de 15 ani pentru ca discutau de faptul ca ele nu baga niciodata bilet pentru ca arata carnetul de elev si gata. Lucru de care se bucura acum cat nu au inca 15 ani ca dup-aia nu se mai poate ! (eu nu stiam de regula asta, dar fie!)

Uneia ii suna telefonul si isi anunta sosirea in mijlocul de transport care le ducea la scoala domnisoara nr 3 !

S-au inghesuit toate trei pe doua scaune si au inceput sa discute. Eu, avand o mica obsesie pentru detalii (I think every girl has it!) m-am trezit analizand fatucile astea pentru ca m-a facut curioasa trancaneala lor la un volum cam ridicat pentru locul in care se aflau.

Ei bine, fetita care s-a urcat ultima a inceput sa povesteasca ceva despre o “saltea pe care au luat-o parintii ei si care a costat 13 milioane, nefiind ieftina ca orice panarama de saltea obisnuita” Celelate doua o intrebau daca e “d-aia neagra cu cacaturi d-alea pe ea pentru masaj” si ea le-a lamurit ca nu, e din-aia ecologica la care iti da cadou niste panarame de perne si nu mai stiu ce”. Am crezut desigur ca ma insela auzul. Apoi a inceput discutia despre telefoane. Fata cu “panarama de saltea” a inceput sa se planga ca “eu nu pot sa plec de acasa fara telefon. Prefer sa intarzii 15 minute la ora decat sa plec cu el neincarcat pentru ca l-am uitat o data acasa si nu mai aveam de pe ce sa o sun pe mama sa vina sa ma ia de la scoala” . Trebuie sa mentionez aici ca toate trei aveau in mana portofelul si mobilul. De ultima generatie desigur, ca altfel li se irita lobul urechii… Moment in care si-au controlat si celelalte doua telefoanele sa vada daca nu le-o fi sunat cineva de cand s-au urcat in autobus si pana in momentul discutiei.

Si asa au tinut-o tot drumul, facandu-si notabila prezenta prin ceea ce au ele si altii nu, discutand despre telefoane, bijuterii, culori de oja si concluzionand ca mai bine chiulesc de la prima ora si se duc sa manance ceva.

Am ramas cu un gust amar vazand ca pitziponceala se intinde grav si la varste fragede, fara sa mai astepte macar “etatea” de liceu pentru a ataca nemilos.

M-am simtit cu 100 de ani mai batrana decat ele gandindu-ma ca eu am avut primul telefon mobil abia in anul I de facultate si pentru ca vazandu-le m-au napadit numai ganduri care incepeau cu “pe vremea mea…

Nu stiu exact incotro ne indreptam, dar stiu ca nu mergem pe unde trebuie.

Am spus intotdeauna ca un copil se naste “tabula rasa” si ca tot ceea ce este el ca om reprezinta creatia parintilor, reflectia educatiei si atentiei lor in care, de ce sa nu fim sinceri, prea mic rol il are scoala ca instituie de formare.

Daca l-ai crescut sa fie o odrasla rasfatata care are impresia ca totul i se cuvine, niciun dascal si nicio sanctiune din partea acestuia nu o sa-i schimbe impresia ca Universul se roteste in jurul sau.

Tinerii de azi sunt oamenii de maine, constructia lor ca oameni fiind baza unei societati in care ne vom creste si noi copiii.

Mie peisajul imi pare de pe acum sumbru pentru ca nu-i nimic mai trist decat degradarea pe care o sufera omul si asta fara sa fie ingropat in vreun pamant care sa-i apese oscioarele…

Sa-ti pastrezi verticalitatea morala presupune sa ai asa ceva. S-o inoculezi copilului tau persupune sa stii ce inseamna si sa-i vrei binele. Sa nu-ti pese inseamna sa te numesti INCONSTIENT.

Sa constientizezi importanta prezentei tale in viata copilului ce-ti duce numele mai departe si totusi s-o tratezi cu superficialitate te incadreaza clar la categoria “IDIOTI”.

Pentru voi restul, care nu va incadrati in exemplele mele, va multumesc ! Voi ma ajutati sa-mi pastrez speranta…

« Previous Entries