Posted by Laura on Saturday, 31 January, 2009 @ 1:39 pm

Am zis intotdeauna ca un om care are cu adevarat un bine dezvoltat simt al umorului este capabil, in circumstante favorabile unor glume bune, sa rada chiar si daca se fac pe seama sa..

Desigur ca e chestie de gust si dezgust felul in care fiecare dintre noi percepe un “misto”
mai mult sau mai putin educat, mai subtil sau mai direct, pentru ca iti trebuie multa prezenta de spirit sa nu fie nevoie sa ti se explice gluma…

Eu una urasc sa explic bancurile. Mi se pare stupid si sa soliciti lucrul asta. Mai bine stai si rumegi doua zile la intelesurile absconse si apoi te bufneste rasul in Biserica la Slujba decat sa afisezi fata aia de “ As fi ras si eu daca aveati un pix si-o foaie sa-mi desenati”.

Discutam desigur despre glumele cu caracter universal, nu alea la nivelul apropourilor “interne” ale unui grup de persoane pe care sa zicem ca le-ai intelege mai greu daca esti “nou” in gasca.

Exista oameni care nu vor sa inteleaga ca nu fiecare glumita le e direct adresata oricata importanta au impresia ca poseda, oricat aer de “zana buna” lasa in urma cand pasesc si indiferent de cat egocentrism isi toarna dimineata in cafea pe langa zahar si lapte…

Ar fi frumos sa va faceti un club mai oameni buni. Un veritabil motto din categoria “M-am nascut trist, vreau sa mor trist” si sa purtati cate o stanta in frunte, sa stim ca nu duceti la glume…

Si sa ramaneti seriosi pana vi se apreteza buzele si uitati cum se rade, fiind indeajuns de limitati sa va tarati prin viata ca niste moluste…

Eu o sa privesc de pe margine, razand  pentru ca-mi face bine la ten, la starea de spirit si pentru ca, vorba L’Oreal’ului : MERITATI !

Posted by Laura on Friday, 30 January, 2009 @ 9:05 am

De cand mi-am scos economiile de la banca nu mai dorm bine… Si nu stiu de ce !

Posted by Laura on Tuesday, 27 January, 2009 @ 9:09 am

Leapsa de la MakavelliRo, de aici.

Sa pun un cod de bare amintirilor mele… Sa le evaluez la rece, ca un contabil rutinat nu cred ca as putea. Mi s-ar parea prea importante nimicurile mele si as supraevalua evenimente total indiferente celorlalti.

As vinde scump sotronul jucat in fata blocului si desenele pe asfalt, juliturile de la mersul pe bicicleta si corcodusele mancate cat inca erau verzi. In cartea mea incredibil de scumpa as strange primul spectacol de balet la care am fost cu tata – Lacul Lebedelor , lantisoarele din hartie facute la gradinita cu care decoram toata casa de Sarbatori, sandwich-urile cu paine prajita si cacaua fierbinte pe care ni le aducea mama in pat, caldura focului de soba din noptile geroase si povestile nemuritoare…

As umple pagini intregi cu interminabilele jocuri de v-ati ascunselea, cu oamenii de zapada din fiecare iarna si campurile de maci pe care le “cheleam” in cateva minute ca sa-i decoram mamei toata casa in rosu si alb…

Undeva in josul paginii , cu caracter mai mic as povesti toate nastrusniciile “absolut neintentinate” la care am participat, impinsa oarecum de constiinta care nu m-ar lasa sa le uit. Sau sa le fac uitate.

As dedica un capitol special oamenilor pe care nu ii voi uita niciodata, incepand cu mama mea, carei ii datorez tot ceea ce sunt azi ca om si careia nu-i pot multumii indeajuns in cuvinte pentru ca a fost mereu acolo, trup si suflet, gand si zambet…

As continua apoi cu doamna profesoara de Constructii din liceu – Manuela Arendt – de la care am invatat ca e important sa iti placa ceea ce faci ca sa poti face asta toata viata si d0amna profesoara Aurelia Lapusan de la cursul de Jurnalism care m-a facut sa iubesc scrisul si de la care am incercat sa “fur meserie” vreme de 3 ani cat am scris pentru o revista locala – Adolescentul.

Mi-as aminti de cea care mi-a fost prietena 9 ani de zile, chiar daca acum e numai amintire si-as scrie multe randuri despre lucrurile care ne-au legat atata vreme. Si-apoi de cei care au incercat sa umple golul, fiindu-mi aproape in incercarea de a recapata speranta in rotunjimea rotii…

Un prea bogat cumparator ar regasi in viata mea, inchisa intr-o carte, intreaga nebunie a sentimentelor cand colorate, cand cenusii, mi-ar identifica slabiciunea pentru copii si proastele alegeri, deloc putine, cand vine vorba de incredere acordata oamenilor…

Mi-ar cumpara povestea poate vreo mama care vrea sa dea si exemple nu complet pozitive copilului sau in incercarea de a-l invata ca in viata nimic nu e perfect si poate oamenii care m-au cunoscut ca sa vada cat au insemnat pentru mine sau daca imi amintesc ca i-am stiut…

As vinde-o scump nu pentru cat imi sunt de pretioase mie toate amintirile ci pentru privilegiul celui ce le-a cumparat de a-mi citi direct in suflet…

Tu mi-ai cumpara amintirile ?

Posted by Laura on Sunday, 25 January, 2009 @ 12:13 pm

…de Paulo Coelho

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba
- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.
Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Posted by Laura on Wednesday, 21 January, 2009 @ 10:00 am

“Always forgive your enemies; nothing annoys them so much.”

Oscar Wilde

Esti rea. Si cand te chinui sa pari buna esti rea. Cand taci, rele iti sunt pana si gandurile pe care incerci sa le ascunzi in spatele cuvintelor nespuse… Rea iti este si privirea, rele iti sunt si buzele pe care le fortezi sa ia forma unui zambet…

Nu stiu daca ai fost mereu asa sau ai devenit intre timpuri si nici nu vreau sa imi inchipui ce crunta a fost viata cu tine de n-a mai ramas nimic din omul pe care l-am cunoscut candva. Unde-ai gasit atata slabiciune si cata rautate trebuie sa fi indurat tu insati daca te-ai hotarat s-o pastrezi drept scut, drept rezerva de comportament… Drept arma.

Mi-ar fi placut sa te opresc azi si sa te intreb ce s-a intamplat de te-ai schimbat asa. Sa scoromnesc inauntrul tau dupa niscaiva ramasite umane… Sa te intreb cat esti de nefericita de iti e mereu atat de intunecata privirea si cat iti e de trist sufletul de nu mai reusesti nici zambetul sa ti-l colorezi…

Astazi mi-a fost mila de tine. Pentru prima data in atatia ani de zile, mi-a fost mila de tine. Te chinuiai atat sa pari indiferenta… Dar uiti ca eu te cunosc. Si nu cred ca-ti poate citi cineva starea de spirit in ridurile de expresie ale fetei mai bine decat reusesc eu dintr-o privire…

Iti simt nervozitatea in fiecare gest, in fiecare ras intentionat mai galagios ca sa ajunga si la urechile mele. Uiti ca eu te-am invatat lectiile astea ? Dar nu le-ai invatat bine… Daca n-ai fi citit pe acest blog de fiecare data cand m-a durut ceva, n-ai fi stiut… Eu m-am autoeducat sa par din piatra. Tu nu poti… Cel putin nu pentru mine.

Eu stiu si de ce iti feresti privirea, de ce ai uitat cum se saluta si de ce prezenta mea te nelinisteste. Tu stii ?

Eu stiu si cat te doare Spectacolul la care trebuie sa participi in fiecare zi, specatcol in care El si Ea formeaza un Noi iar tu esti doar un simplu spectator…

Si-am vrut sa te retin o clipa… Sa-ti vorbesc. Dar te grabeai atat de tare sperand ca n-am sa te observ, sperand ca n-am sa-ti citesc toata tristetea in doua cuvinte, intr-un “Sunt bine, multumesc”… Nici n-a fost nevoie sa vorbim. Am inteles tot tocmai din felul in care te-ai chinuit sa ma eviti…

Nu-ti doresc sa ne aduca viata, in felul ei ciudat de a intoarce lucrurile, fata in fata. Stiu ca ti-ar fi incredibil de greu sa ma mai privesti in ochi.

Imi doresc sa treaca repede aceste cateva luni cat circumstantele ne mai pot face drumurile sa se incruciseze si-apoi sa uit de tine cum se pare ca incerci si tu sa faci…

Si randurile mele, dedicate tie, sa fie posturi vechi, sentimente trecute, amintiri ingropate…

Sa nu mai ai curiozitatea sa vezi ce-am mai scris, pentru ca poate te va durea catusi de putin sa vezi ca Timpul nu te-a iertat si viata mea a mers inainte si fara tine… Sa uiti si-aceasta pagina, si acesti ani, si omul care a ramas cu un gust amar dupa fiecare rand scris despre Noua Tu…

Ramai cu bine ! Sa nu-ti lipsesc…

Lil’Sis…

Posted by Laura on Saturday, 17 January, 2009 @ 12:21 pm

Mi-am dat seama azi ca n-am pierdut chiar tot. Ca oamenii care ma iubesc sunt acolo si cand mi-e greu si ca n-am ras niciodata mai fabulos ca atunci cand radem impreuna… Iar ciocolata calda are alt gust cand stam la povesti.

M-a lovit ca si cum as fi dat cu capul de pragul de sus al usii ( dar nu, nu-s eu asa inalta!) sentimentul ca-s mai fericita decat poate merit si ca ar trebui sa-mi fie rusine ca indraznesc sa ma mai si plang uneori…

Sunt de prea multe ori nerecunoscatoare si invat greu din nu putinele mele greseli. Sunt studentul din ultima banca care mai degraba ia la misto tocilarii decat sa le urmeze exemplul. Invat lectii de viata in fiecare zi dar la examen imi ramane mereu cate o restanta… Anul asta mi-am promis ca o sa fiu premianta. Si gata cu petele de cerneala pe camasa colegului din fata…

Sunt cativa oameni in micul meu Univers care mi-au fost aproape de la inceput, cativa care au renuntat pe drum si mult mai putini cei care au reusit sa pastreze aceeasi urma pe nisip cu a pasilor mei… De la fiecare pastrez cate o amintire, chiar daca numai unele ma mai fac sa zambesc…

Cine a spus ca Timpul vindeca si cele mai adanci rani stia ca Uitarea nu iarta pe nimeni si ca nici macar dezamagirile nu dor o vesnicie…

Sunt recunoscatoare astazi memoriei mele selective, pentru talentul ei de a-mi aminti numai de cei care conteaza si-s fericita ca nu-s asa putini cum par la o oarecum superficiala inventariere…

Va multumesc voua, celor pe care-i simt aproape desi poate ne despart fizic distante semnificative ca va faceti timp sa-mi amintiti cat va sunt de importanta…

Va iubesc !

Posted by Laura on Monday, 12 January, 2009 @ 11:23 am

Laura Non C’e - Spanish Version

Nek - Laura No Esta

Posted by Laura on Tuesday, 6 January, 2009 @ 2:25 pm

Am dedicat postul anterior prietenilor mei… Si-am zis ca nu-i frumos, chiar si asa rautacioasa cum sunt eu, sa-i neglijez pe ceilalti. Mai putin prieteni. Sau deloc prieteni.

Trebuie sa stie ca le recunosc importanta in aceeasi masura ca primilor mentionati pentru ca daca n-ar exista si oameni asemenea lor, as iubi pe toata lumea. Si n-am resursele necesare, desi imi place sa cred ca efortul depus nu mi-ar parea asa semnificativ. Ca vorba aceea, imi curge atata suflet prin vene…

Indrazneam candva sa spun “Numai cine nu ma cunoaste nu ma iubeste!” si-am avut surpriza, ca sa nu-i spun dezamagirea, ca mi s-a intamplat tocmai mie sa mi se risipeasca sentimentele care ma legau de unii oameni, tocmai pentru ca am ajuns sa-i cunosc cu adevarat.

Suntem fiinte ciudate si diferite si ne aflam intr-o continua schimbare cand vine vorba de gusturi. Si nu ma refer acum la multele arome de inghetata. Ci la oameni…

Odata cu maturizarea emotionala, cresc si pretentiile. Nu cred ca are vreunul dintre noi pretentii mai mari decat cele raportate la cei ce ne alcatuiesc Universul apropiat, oamenii carora le dedicam timp, suflet, energie si… cateva randuri.

Nu ne doare mai tare indiferenta oricarui strain decat tacerea omului care ne-a fost oglinda sufleteasca vreme de ani buni, nu ne scrijeleste spiritual rautatea nativa a unora cat o face gandul ca bunatatea care era candva pentru noi e acum a altcuiva, nu plangem mai tare seara la culcare ca atunci cand o facem dupa o zi intreaga in care am mimat fericirea…

E complicat, complicat tare sa castigi si sa acorzi incredere unui om pentru ca Prietenii sunt de cele mai multe ori personaje de basm sau actori bine platiti sa vanda speranta amestecata cu umor. In viata reala deasupra fiecaruia atarna un mare semn de intrebare, fiecare pas facut in doi poate fi si ultimul pentru ca viata are modul ei aparte de a ne da lectii, mai ales cand avem impresia ca le stim pe toate…

In spatele fiecarui om suspicios se afla un visator rapus de propria-i speranta, un om tradat si chinuit candva de cei cu care-si plamadea un oarecare viitor, un pierzator care si-a promis ca n-o sa mai rupa bucati din intregul sau sufletesc ca sa le vindece altora greselile…

Posted by Laura on Monday, 5 January, 2009 @ 12:50 pm

Posted by Laura on Sunday, 28 December, 2008 @ 2:46 pm

Daca as fi fost o capsuna si tu nu m-ai fi placut, m-as fi ingrijorat. Conform romanescului   “Ce naiba, tuturor le plac capsunile!!!” m-as fi trezit intrebandu-ma daca sunt eu de vina pentru degustul provocat papilelor tale si-as fi stat probabil mai mult la soare, m-as fi amestecat chiar si cu zaharul ala de-mi zgarie pulpa sau cu frisca lipicioasa, numai ca sa ma placi…

Dar nu sunt o capsuna. Si n-am pretentia sa ma iubesti si tu, un strain, pentru ca ma iubesc cativa care ma cunosc…

Daca as putea avea 1000 de fete, cu siguranta una s-ar plia si pe gusturile tale. Poate felul meu de a scrie ti-ar transmite vreun mesaj. Sau zambetul meu vreun fior… Dar n-am. N-am 1000 de fete si nici energia sa-mi construiesc singura celelalte 999. Ar fi plictisitor si obositor sa afisez mereu alta, sa fiu de fiecare data ce vreti voi sa fiu… Sunt prea lenesa si poate prea egoista sa lupt pentru Miss Popularitate. Si nici indeajuns de frumoasa sa fiu nevoita vreodata sa sustin ca daca ma alegeti pe mine o sa devin ambasadoare a Pacii Mondiale in tarile mancate de razboaie…

Pentru greselile mele am o Constiinta pe care o platesc gras sa ma traga de urechi. Si nu-mi amintesc sa va fi numit pe voi asistentii ei… Iar daca intr-un oarecare moment de betie emotionala v-am acordat si acest drept, va rog insistent sa va dati demisia. Ca la concedieri nu mai dau prima de plecare…

Legatura mea cu voi e la un click distanta de a se pastra si tot la aceeasi de a se rupe, asa ca virtual vorbind, mi-e egal…

Sunt ceea ce sunt, chiar daca va e uneori incomod felul meu de a pune pe hartie un ghem de cuvinte si nu cred c-am indraznit vreodata sa va impun sa va inscrieti in vreun “Fan Club”. Asa ca la capitolul datorii stam bine. Va datorez nimic si voi imi datorati exact dublul acestuia…

Ne-am lamurit ?