Posted by Laura on Saturday, 10 May, 2008 @ 12:55 pm

Jurnalului meu, seara, dupa prima zi la noul job…

S-au terminat Alegerile si se pare ca sloganul campaniei mele i-a convins pe constanteni ca merit riscul… “ If you say it can’t be done, let a woman prove you’re wrong…” am scris mare pe panoul verde inchis.

Astazi ma duc la Primarie. Sunt putin obosita pentru ca am stat pana tarziu sa citesc “Manualul tanarului primar” ca sa nu ma prinda nepregatita toate eventualele lucruri neprevazute specifice primelor zile….

Dis de dimineata m-a sunat mama care nu se mai oprea din felicitari si care convocase la ora 7 tot comitetul de vecine ca sa-si manifeste in cor admiratia prin propozitii de genul “ Stiam de cand erai mica ca vei ajunge mare!”

Bineinteles ca am ajuns mare. Doar nu era sa raman mica. Si acum ma bucur chiar de aproximativ 1.59 cm. Mare de toot !

Nu-mi permit sa intarzii asa ca m-am trezit indeajuns de devreme ca sa fiu gata exact la ora plecarii.

Sarind peste amabilitaturile cu care am fost primita, poze, presa si tot tacamul pe care il stim cu totii de la televizor, trebuie sa va povestesc ce a urmat.

Cred ca trecusera vreo 2 ore cu agitatia de “bun venit” cand intra in birou o doamna de vreo 50 de ani si se prezinta ca fiind asistenta mea personala si ma lamureste ca este acolo pentru orice am nevoie. Fac pariu ca daca iesea un barbat, se schimba peisajul cu o pitipoanca simpatica cu podoaba capilara de lungimi considerabile in comparatie cu cele ale fustei si decolteu direct proportional cu cei 15 cm de la tocuri. In fine, n-am primit un stripper si asta e. Desi imi inchipuiam ca-s mai rasfatate primaritele…

Biroul meu e mai mare decat dormitorul de acasa , am vreo 3 tipuri de aparate telefonice, un mobil, unul pentru convorbiri cu electoratul (si mi se aduce la cunostinta ca exista un buton care il trece automat pe “ocupat”!) si inca unul dotat cu fax si alte multe butoane pentru “secretizarea convorbirilor” si teleconferinte. Tehnologie nu gluma…

Dupa pauza de masa de la 12, unde am observat ca intr-o cantina a Primariei se gasesc feluri de mancare mai sofisticate decat la orice restaurant la care am fost vreodata, revin in birou unde doamna de mai devreme ma astepta cu un fel de “to do list” pe care se pare ca-l aveam de parcurs pana la sfarsitul zilei.

La ora 14 am intalnire cu pupincuristii. Pardon, imi cunosc staff-ul. Cand am vazut in ce hal sunt astia in stare sa “perie” mi-am zis ca ar trebui sa organizam sedinte cu oamenii deprimati. Poate le mai ridica moralul cu atatea complimente…

In vreo doua ore un tip in costum blumarin si cravata verde deschis (ce combinatie!!) mi i-a prezentat pe rand pe toti cei din sala cu nume , prenume, functie si functionalitati. Cred ca exista un post special al omului asta. Sa retina toate aceste detalii despre toti ceilalti. Ce memorie ! Si erau atat de multi ca pana i-a terminat pe toti, nu-mi mai aminteam nimic despre primul…

La 15.30 incepusem sa numar minutele caci orele trecusera atat de greu… Cand ceasul meu arata 16, m-am simtit usurata de parca as fi fost salvata de clopotel.

Ma urc grabita in masina si observ in timp ce ieseam din parcare ca in urma mea alerga o domnisorica pe la vreo 22 de ani care, dupa ce s-a oprit din gafait mi-a inmanat o lista cu programul pentru a doua zi, un carnetel cu telefoanele tuturor subordonatilor mei, si cheile unui audi A6 care-mi zambea politicos din parcare. Masina de serviciu…

Incerc sa-mi ascund umirea, si-mi amintesc ca pana de curand, plateam si eu pentru toate bunatatile astea…

Simpatica viata de primar. Dar a doua zi am demisionat…

Opiniune publicata si aici :